Poezie
Smerenie
1 min lectură·
Mediu
Ce vină au pietrele
când sunt tulburate din liniștea lor milenară?
Pășesc cu grijă și le privesc.
Cine le-a măsurat cu ochi hulpavi?
Ce gânduri babilonice au îngrămădit
piatră peste piatră peste piatră
într-un turn care nu duce nicăieri?
Smulse, aruncate în unghiuri care dor,
acum poartă în ele zbor străin, forțat.
Au fost învățate cu gustul rănii,
încât au ajuns să se ciocnească în haite.
Cine le-a aruncat din palmă în vis?
Din cântec în carne?
Sub zgomotul lumii,
în ele tace un sânge străin…
Lumina cade sec -
o daltă albă peste somnul lor de calcar.
Dar sub așchiile de zgomot,
începe un albastru profund,
un fir dens, marin,
care spală memoria prafului.
Lumina nu mai taie, ci mângâie fisura.
Nu e sfârșit.
E doar o șlefuire prin răbdare.
Piatra învață din nou să fie munte,
oglindind, într-un ciob de tăcere,
cerul întreg.
Nu, n-au nicio vină pietrele, răstignitele,
că au fost tulburate din liniștea lor milenară.
2252
2
Se poate spune, pe drept, că textul este tributar unei poetice mai vechi, însă, pentru mine cel puțin, contează dacă acesta este sau nu poezie. Și, dincolo de aparenta închidere a unor imagini poetice, mi se pare a fi aici o poezie de calitate și, chiar dacă nu are un lexic neobișnuit, are alte virtuți, cum ar fi: reflexivitate, conturată într-o meditație asupra rostului pe care omul în are în lume, că are de învățat de la pietre răbdarea și inocența; expresivitate doar atât cât este necesară pentru exprimarea ideilor poetice într-o formă cât mai accesibilă (deși textul are mai multe chei de lectură).
Recomand această poezie pentru lectură.