Talabă Nela

În grãdina cu metafore merele cad putrede de pe ramuri, unul câte unul, în iarbã... Fierbe totul ca-ntr- o distilerie, mişunã de viermi puhavi şi lacomi care, inconştienţi, cu minţile

Un poet priveşte de la fereastra etajului 10. Prin faţa geamului sãu stoluri de pãsãri taie cu aripile ceaţa, halucinant o desfac în fâşii. „Ce minunat! exclamã poetul. Sã vezi atâtea

E bine să fii liber, să stai cu cine vrei la masă, să nu te-ncurci în suflet ca-ntr-o plasă, să îți îmbraci trupul și conștiința așa cum moda o cere: azi clasic, curat, mâine ieșit din

Şi visele se uitã, nu-i aşa? Oare ce simptome are un vis aflat în plin proces de uitare? Cu umerii împovãraţi de întrebãri, vag aud cum aruncã cineva cu pietre pânã-n adâncul visului pe care

Rãsturnãm oameni şi sisteme, ca şi cum am fi eroi din basme ce luptã cu zmei şi balauri! Punem bariere şi limite de timp în orice: de la atât la atât, e voie de respirat, de la atât la atât, avem

Încerc să empatizez cu frica ta de întuneric, dar mă sufoc în spaţiul țipător al iubirii tale. Pereţii tãi contureazã arabescuri ciudate, forme ce trec dintr-una într-alta, culori ce-şi dau

Deasupra cer, în mine cer, iar între noi stai, tu, naturã, taumaturgicul şi veşnicul liant. Eşti scara pe care urc ades în vis, în cuvânt, în eter, odatã cu seva ta translucidã, şi scara pe

Tãcerile atârnã pe umerii noştri. Toate în jur îşi schimbã starea de agregare: Aerul devine fluid, apoi din ce în ce mai compact. Drumurile se evaporã şi o iau în sus, spre nori. Cuvintele

Pustiul arde, se întinde! Se refugiazã şerpii prin hambarele gândirii. Pustiul cucereşte! Ouã de şarpe clocesc în cuvinte şi nasc o luminã oarbã ce bâjbâie, se poticneşte prin pieţe,

Tramvaiul îl poartã zi de zi pe aceleaşi strãzi pe care el nu le vede niciodatã. Aglomeraţie, vacarm, (viaţã, viaţã, viaţã!) dar el nu întâmpinã probleme: şi-a înzestrat urechile cu o pereche de

Obişnuiam, nu ştiu de când, sã strig, Cu aprig dor, cu-adâncã patimã, cu frig, Fãrã de ţintã, cu-ncordare, fãrã glas, În fiecare dimineaţã, în fiecare ceas. Un ultrasunet, o enormã

Unde se duc visele, când se duc, mamã? Dar ţipetele de cocori unde zboarã, când zboarã? Şi norii unde curg, când curg? Spre ce liman se-ndreaptã drumurile noastre? Suim trepte sau coborâm? Urcuş

Încãrunţeşte lumina! Azi i-am zãrit în pãr Un fir alb Ascuns în pieptãnãturã. Nu ţine cont de ani, Vrea ea sã fie cochetã, Dar umblã cu capul în nori Şi nu ia seama pe unde calcã. Abia am

Deseori îmi puneam sufletul la înaintare. Îl puneam sã pãşeascã desculţ printre voi, cu un cântec pe buze, proaspãt ca briza dimineţii, în timp ce eu, cochilie goalã, rãmâneam în

Un rãgaz vã cer, un rãgaz, prieteni, Cât sã bat la porţile luminii! O secundã vreau, o secundã Cât sã arunc balastul în spate! Dar vã rog sã nu vã uitaţi La ce rãsare în urmã: O fi vreun munte

Plâng pãsãrile lumii. Nu mai au loc pe Pãmânt! În locul lor, pe garduri, printre crengi, pe sârmele de telegraf, în orice colţ al lumii, stau gânduri, gânduri, pâlcuri de gânduri sau gânduri

Mizerii ies la suprafaţã, fete cu ghiocei sunt date de pãmânt, dar oamenii nu se simt în ape tulburi, ci, foarte siguri şi stãpâni pe sine, foarte siguri pe viteza impusã, aşteaptã circul,

Singurãtatea îşi aşeazã vertebrele uscate lângã mine, îmi face semne de neînţeles, şi capul îi scârţâie asemenii unei osii neunse. Cu ascuţitele-i falange, îşi zgârie adânc numele pe inima

Angoasele au fãcut implozie în mine, cu pocnet sec, ca boabele unei pãstãi uscate. Umbrele disperãrii se mai iţesc şi-acum pe la colţurile inimii, hâde, zãlude, despletite. Umbrele realitãţii

Cavernele din tine strigã neîncetat, cu guri ştirbe, hipertrofiate, din care percuteazã stoluri bezmetice de lilieci. Emani miasme care-ţi aburesc sulfuros pielea solzoasã. Prea multã cenuşã

Zborul din vis e întoarsã, linã cãdere, din orizontul eului preaplin de sine însuşi, în aerul stelar, eteric, rarefiat, ce mã absoarbe prin toţi porii. Zborul din vis e o asimetrie şi o

Eu stau pe un mal, visul meu pe celălalt, meduze albastre tremură pe apele adânci ale ochilor tăi... Hotare nestatornice împing răsuflarea mea când spre umbra morții când spre cea a

Pupila arzãtoare a zilei conturează ieşiri din infern, îmbrãţişãri şi însetãri de aur nestrecurat prin filtrul vorbelor de lemn. Pe drumul neumblat al secundei de-acum vin mierlele

De ce ţi-e teamã sã priveşti secunda care eşti şi rãtãceşti în timpuri abisale, iluzorii, ameţitoare? Încapsulat, te mişti într-un cocon strãin, cu aripi străine, care nu-ţi vor creşte