Talabă Nela

Tãcerile atârnã pe umerii noştri. Toate în jur îşi schimbã starea de agregare: Aerul devine fluid, apoi din ce în ce mai compact. Drumurile se evaporã şi o iau în sus, spre nori. Cuvintele

Pustiul arde, se întinde! Se refugiazã şerpii prin hambarele gândirii. Pustiul cucereşte! Ouã de şarpe clocesc în cuvinte şi nasc o luminã oarbã ce bâjbâie, se poticneşte prin pieţe,

Tramvaiul îl poartã zi de zi pe aceleaşi strãzi pe care el nu le vede niciodatã. Aglomeraţie, vacarm, (viaţã, viaţã, viaţã!) dar el nu întâmpinã probleme: şi-a înzestrat urechile cu o pereche de

Obişnuiam, nu ştiu de când, sã strig, Cu aprig dor, cu-adâncã patimã, cu frig, Fãrã de ţintã, cu-ncordare, fãrã glas, În fiecare dimineaţã, în fiecare ceas. Un ultrasunet, o enormã

Unde se duc visele, când se duc, mamã? Dar ţipetele de cocori unde zboarã, când zboarã? Şi norii unde curg, când curg? Spre ce liman se-ndreaptã drumurile noastre? Suim trepte sau coborâm? Urcuş

Încãrunţeşte lumina! Azi i-am zãrit în pãr Un fir alb Ascuns în pieptãnãturã. Nu ţine cont de ani, Vrea ea sã fie cochetã, Dar umblã cu capul în nori Şi nu ia seama pe unde calcã. Abia am

Deseori îmi puneam sufletul la înaintare. Îl puneam sã pãşeascã desculţ printre voi, cu un cântec pe buze, proaspãt ca briza dimineţii, în timp ce eu, cochilie goalã, rãmâneam în

Un rãgaz vã cer, un rãgaz, prieteni, Cât sã bat la porţile luminii! O secundã vreau, o secundã Cât sã arunc balastul în spate! Dar vã rog sã nu vã uitaţi La ce rãsare în urmã: O fi vreun munte

Plâng pãsãrile lumii. Nu mai au loc pe Pãmânt! În locul lor, pe garduri, printre crengi, pe sârmele de telegraf, în orice colţ al lumii, stau gânduri, gânduri, pâlcuri de gânduri sau gânduri

Mizerii ies la suprafaţã, fete cu ghiocei sunt date de pãmânt, dar oamenii nu se simt în ape tulburi, ci, foarte siguri şi stãpâni pe sine, foarte siguri pe viteza impusã, aşteaptã circul,

Singurãtatea îşi aşeazã vertebrele uscate lângã mine, îmi face semne de neînţeles, şi capul îi scârţâie asemenii unei osii neunse. Cu ascuţitele-i falange, îşi zgârie adânc numele pe inima

Angoasele au fãcut implozie în mine, cu pocnet sec, ca boabele unei pãstãi uscate. Umbrele disperãrii se mai iţesc şi-acum pe la colţurile inimii, hâde, zãlude, despletite. Umbrele realitãţii

Cavernele din tine strigã neîncetat, cu guri ştirbe, hipertrofiate, din care percuteazã stoluri bezmetice de lilieci. Emani miasme care-ţi aburesc sulfuros pielea solzoasã. Prea multã cenuşã

Zborul din vis e întoarsã, linã cãdere, din orizontul eului preaplin de sine însuşi, în aerul stelar, eteric, rarefiat, ce mã absoarbe prin toţi porii. Zborul din vis e o asimetrie şi o

Eu stau pe un mal, visul meu pe celălalt, meduze albastre tremură pe apele adânci ale ochilor tăi... Hotare nestatornice împing răsuflarea mea când spre umbra morții când spre cea a

Pupila arzãtoare a zilei conturează ieşiri din infern, îmbrãţişãri şi însetãri de aur nestrecurat prin filtrul vorbelor de lemn. Pe drumul neumblat al secundei de-acum vin mierlele

De ce ţi-e teamã sã priveşti secunda care eşti şi rãtãceşti în timpuri abisale, iluzorii, ameţitoare? Încapsulat, te mişti într-un cocon strãin, cu aripi străine, care nu-ţi vor creşte

Drumul îngerilor trecea prin palma ta! Demult, (eram copil!) în palma catifelatã, drumul îngeresc era atât de clar, atât de dulce-aromitor! Câte popasuri n-am fãcut în palma ta cu îngeri

O clipã în unghi ascuţit Taie în carne vie, Şlefuieşte durerea Şi eliminã surplusul nedorit, Dar numai dupã ce l-ai trãit din plin. O durere în unghi obtuz Adunã clipe nedorite, Creeazã

Ziua, clipa, lumina se contopesc într-o bãtaie de inimã şi se preling în zarea mea cu rândunele, se scurg ca un izvor mult însetat de depãrtare, în timp ce rãdãcinile, doar rãdãcinile mã mai fac

Buretele veşnic însetat al întunericului absoarbe sinapsele lumii... Nu rãmân decât paranteze goale sau puncte de suspensie solitare atârnate pe crengi uscate. În zadar se zbate vântul şi

Lumina mã doare ca o ranã, cuvintele curg asemenea unor rãni amare. Încep sã cred cã în rãni îl pot gãsi pe Dumnezeu şi, aşezatã pe covorul ţesut de razele de lună, ca un copil orfan, le

Pe efemere trepte de nori te-nalţi tu, lunã, În scoica gândului sã-ţi dormi eternitatea, În timp ce, în hamac de stele, leneş sunã Din trâmbiţa de-aramã Miazãnoaptea. O pulbere albastrã de vise

Liniştea desfrunzitã urcă-n eter, iar stelele mirate, clipesc din gene pânã ce-adorm și pier. Mai sunt doar eu la capãt de noapte, în timp ce arca somnului a naufragiat departe, sub negrul