Talabă Nela

Tăcerea ta s-a cuibărit între două respirații calde ale mele. Mute, cuvintele stinghere stau roată în jurul nostru și-așteaptă. Doar tăcerea știe ce așteaptă cuvintele, doar ea aude

Șoptește apa: „Totul trece, totul trece…”, deși același val urmează după val. Dimineața nu mai seamănă cu cea de ieri, desi aceleași raze o înnimbă, desi aceeași oră urmează după oră (ne

Între două clickuri inima tace neștiind în ce direcție să mai bată. Cafeaua se răcește, iar gândurile mele au rămas fixate pe spațiul alb dintre două rânduri ale unei notificări. Încerc să

Suntem liberi! Suntem liberi! Sã supunem elementele doar cu o mantrã a iubirii! Suntem unici! Suntem unici! Universul se învârte pe orbita inimii noastre, n-ar exista nicio stea fãrã privirea

Calea Lactee își ninge stelele pe Pământ. Crivățul o străbate vivaldian, Zăpada acoperă și tăcerea și uitarea, Rămâne doar povestea ce-o șoptesc fulgii foșnitori. Se-așterne domoală Calea Lactee

E înc-o noapte-n luna mai Când peste omeneasca fire A pogorât de sus, din rai, Ecou de îndumnezeire. Rãmâi cu mine pânã-n zori, De întuneric nu ai teamã, Cãci corul de privighetori Spre

Lumea ta curge pe lângã mine ca un fluviu rece. Eu nu sunt afluentul tãu, nu am atâta putere. Am încercat de multe ori sã mã îndrept spre tine, dar ţi-ai schimbat de fiecare datã direcţia, ca

O pleoapã grea, fierbinte se-nchide peste vise, topindu-le aripile de cearã. Cobor cu visele-mi rebele, într-un vârtej ameţitor, spre un nadir ce zace în fiinţa mea, acolo, în

Ierburi cu tulpini translucide deschid cãtre mine ferestre prin care vãd curgând lumina şi vãd urcând aburi verzi. Tulpini în care miracolele se întâlnesc, îşi dau mâna şi construiesc

Tãcerea mea e un stâlp care-a prins rãdãcini în cer. Privirea ta albastrã s-a-ncolãcit pe el ca şarpele şi tot se-nalţã, se-nalţã, crezând cã poate ajunge în lumina din raiul de mult

Mireasma ta a rãmas în sufletul meu ca într-o sticlã veche de parfum, golitã şi-nchisã etanş. Mi-e teamã s-o deschid dupã atâta timp pentru cã te-ai risipi. Te-ai risipi de tot. Mi-e teamã sã

Din palmele tale calde, Iubire, am înţeles cã nu numai eu îl caut pe Dumnezeu. Şi el mã cautã pe mine. Ne cãutãm fãrã oprire, dar niciodatã nu ne-am întâlnit. Atâta strãlucire şi slavã e în

Nu! Nu poţi plimba sentimentele desculţe prin piaţa publicã sau prin noroi! Nici nu le poţi lãsa sã orbecãie prin luminã, legate la ochi! Oricum ar fi, ele se lovesc fie de obiecte, fie de

Drumul a tăcut. E aproape invizibil în ceața uitării. Nimeni nu-l mai străbate, nimeni nu mai râde în colbul lui, nimeni nu mai plânge. E un drum al pașilor interziși. Un drum care a devenit o

Rãsãritul vine în valuri: flux şi reflux, flux şi reflux. Peregrin pe drumul minunãrii, pãşesc sfielnic pe pojghiţa subţire a raţiunii şi strig: „Eu vreau sã cred! Dar mai întâi sã pipãi, sã

Latenţe palpitã pretutindeni: întrebãri latente tremurã în ochi şi pe buze, cântãri latente înoatã în ape tulburi, drumuri latente aşteaptã rãbdãtoare, neştiute, ascunse dupã ceaţa sau

Prea devreme m-ai adus în lumea de reguli şi de constrângeri, mamã! Prin mâinile mele fragile mai curg încã picãturi din interstiţiile stelare prin care-am trecut cândva. În jurul meu,

Zori de ziuã, zori de dor, Ale soarelui Vestale Trupu-şi scaldã-ncetişor În parfumul de bujor Şi se-mbracã în petale. Zorile ridicã-n cer A nopţii neagrã cortinã, Stelele adorm şi

Parfumul florilor de liliac Adoarme-n tufe Timpul iar şi iar, Şi clipele se zbat captive-n sac, Sã strige sau sã plângã e-n zadar. O clipã doar pãşeşte în luminã, O clipã ce se-nvârte graţios Şi

Mai lasã-mã sã zãbovesc în gândurile ploii! Nu mã rãpi acum din timpul acesta curbat domol, lichid, pe inima mea! În gândurile ploii sunt ca în Ţara de Nicãieri: copacii sunt

Tiparele constrâng. Nimeni nu mai vrea să fie același, nimeni nu mai suportă să se lovească de aceleași țărmuri. Oare cum poate suporta marea să se zbată la nesfârșit în același tipare? Din senin

Privirile-mi topite curg fierbinţi şi se preling prin firele de iarbã, se-amestecã în verzile efluvii ale primãverii. Auzu-mi se dilatã pânã dincolo de zare şi se contractã pânã dincoace de

Fata din soc, micuţa şi sfioasa balerinã, alunecã pe treptele fragile ale amintirii. Dansul ei înalţã aripi, pretutindeni aripi. Dorul ei deşirã fire albastre de cer care coboarã şi nãpãdesc