Talabă Nela

Îmi umblai prin suflet cu tropãituri şi credeam cã sunt gândurile mele, mari jivine bolnave. Le renegam adesea, le exilam cu furie, crezând cã-mi întineazã falsul renume. Îmi urlai în sânge cu

Dorul meu se dizolvã în cerneala privirii tale. Nici nu bãnuieşti cã în vene nu mai e sângele tãu, ci eu cu inepuizabilul meu dor! Şi, oricât mã topesc, rãmâne mereu, din aripile mele, o

Timpul, oh, timpul a făcut implozie ca o păstaie și toate secundele tale s-au făcut ghem, strâns, din ce în ce mai strîns, până când tot sângele lor s-a scurs în țărână. De atunci, tot stau

„Îţi aminteşti? Eu veneam dintr-o primãvarã, tu veneai din altã primãvarã. Eu veneam dinspre o fereastrã, tu veneai dinspre o luminã tânãrã, crudã ca un mugur de plop. Deschisesem fereastra, iar

Am rãmas captivã în albastrul tãu tãios şi m-am rãtãcit, oh, m-am rãtãcit in gerurile din sufletul tãu! Insulele de nori ce capitoneazã pereţii inimii tale deseneazã arabescuri bizare, umbre

Un înger teribil a trecut pe neaşteptate şi mi-a tulburat, cu vârful aripilor, noaptea polarã. Toate aurorele plutesc, letargice, în mâlul readus la suprafaţã. Cine eşti, tu, furule ce-mi

Pe harta dezmãrginitã a lumii, Prea mulţi pixeli morţi! Sã fie oare prefigurarea sterilitãţii ce vine? Nu cãuta la mine cu un aer de condescendenţã! Sã ştii cã încã mai exist, Dar nu prin mine

Ce mânã nevãzutã Ne aruncã Din înalt, Încât plonjãm, Pe nesimţite, AICI ŞI-ACUM? Nu ştim ce-a fost, Nici ce va fi, Ci un continuu ACUM ne aciueazã. În spaţiul de AICI, Ne agãţãm cu disperare De tot

Vise cu iz de apã îmbãtrânitã se preling de-a lungul acvariului în care se zbat ca nişte aripi în agonie iubirile noastre. Funia durerii în zadar încearcã sã ne scoatã ca dintr-un puţ

Viermele luminii roade, roade talpa lumii, întuneric, umbre hămesit deşiră. Atârnă pretutindeni imense zdrenţe negre, încât pare cã moartea ne flutură sardonic steaguri de hău şi de nefiinţă. Prea

Viscolul a scuturat iarna ca pe un nuc bătrân și-a risipit-o printre semințele gândurilor mele. Odată cu ea, căzut-au și visele unor păsări uitate pe ramuri, răzlețe și flămânde. Acum privesc pe

Pivotul lumii scârţâie apocaliptic! Ce zi infamã! Cum luneci clipã crudã Când viaţa ţopãie pe-al morţii sacru triptic, Strivindu-l, hâdã, despletitã şi zãludã! Hulpave guri transformã cina cea de

Prea multã lâncezealã! Parc-au încremenit secundele în inima lumii. Au rãmas vraişte toate ferestrele, încât, tiptil-tiptil, poţi umbla desculţ prin visurile fiecãruia. Atât de multã apatie atât

Dorul meu se dizolvã în cerneala privirii tale. Nici nu bãnuieşti cã în vene nu mai e sângele tãu, ci eu cu dorul meu, inepuizabilul meu dor! Şi, oricât mã topesc, rãmâne mereu din aripile mele o

Am parafrazat luna, şi-n mijlocul deşerticelor mele cuvinte un ochi de apã a crescut pentru toate pãsãrile însetate. Am parafrazat vântul şi-o rugãciune s-a înãlţat pentru toate aripile încã

Mi-am uitat o moarte În umbra unui cuvânt vineţiu al tãu. Nu, nu e nevoie sã mi-o înapoiezi! Poţi s-o eliberezi! Nu-mi place culoarea... Mi-am gãsit o viaţã în lumina verde A ochilor tãi! Nu e nevoie

Virtual îmi umplu nãrile de prospeţime... Nu cã m-aş teme de vânt, nu cã m-aş teme de iarbã, dar nu ştiu cine a vândut pe 30 de arginţi planul real... Mai am eu o rãmãşiţã de primãvarã prin sânge. O

Sãrutul tãu cambrat pe trup îmi vine ca un rãsãrit, pe care am sã-l port neîncetat. Voi fi mereu copacul ce creşte din ruine, aureolat de-al tãu sãrut stelar şi desprimãvãrat.

Da! Singurul nebun sunt eu! Îmi sprijin sufletul pe o picãturã de ploaie ce cade pe o frunzã… Oamenii mã privesc ciudat când pun urechea şi ascult un vis cãzut din cer ce-şi creşte aripi într-o