Talabă Nela

Drumul îngerilor trecea prin palma ta! Demult, (eram copil!) în palma catifelatã, drumul îngeresc era atât de clar, atât de dulce-aromitor! Câte popasuri n-am fãcut în palma ta cu îngeri

O clipã în unghi ascuţit Taie în carne vie, Şlefuieşte durerea Şi eliminã surplusul nedorit, Dar numai dupã ce l-ai trãit din plin. O durere în unghi obtuz Adunã clipe nedorite, Creeazã

Ziua, clipa, lumina se contopesc într-o bãtaie de inimã şi se preling în zarea mea cu rândunele, se scurg ca un izvor mult însetat de depãrtare, în timp ce rãdãcinile, doar rãdãcinile mã mai fac

Buretele veşnic însetat al întunericului absoarbe sinapsele lumii... Nu rãmân decât paranteze goale sau puncte de suspensie solitare atârnate pe crengi uscate. În zadar se zbate vântul şi

Lumina mã doare ca o ranã, cuvintele curg asemenea unor rãni amare. Încep sã cred cã în rãni îl pot gãsi pe Dumnezeu şi, aşezatã pe covorul ţesut de razele de lună, ca un copil orfan, le

Pe efemere trepte de nori te-nalţi tu, lunã, În scoica gândului sã-ţi dormi eternitatea, În timp ce, în hamac de stele, leneş sunã Din trâmbiţa de-aramã Miazãnoaptea. O pulbere albastrã de vise

Liniştea desfrunzitã urcă-n eter, iar stelele mirate, clipesc din gene pânã ce-adorm și pier. Mai sunt doar eu la capãt de noapte, în timp ce arca somnului a naufragiat departe, sub negrul

Pe oasele mele rãzvrãtite de-atâta cenuşiu, creşte o pãdure ca o cetate. Teamã nu-mi mai e nici de împãtimire, nici de necunoscut, nici de ochi hulpavi ce mã pândesc din umbrã, nici de scrumul

Când pleoapa roşiaticã a dimineţii se-ntredeschide şi-ncet, încet, îşi dezgoleşte pupila arzãtoare, în mine se-nnopteazã. Se-aprinde un noian de stele, dar cad şi cad în hãuri, lãsându-mi

Îmi legãnam aşteptarea la sân într-un cuib stingher troienit de flori de ger. O strãfulgerare m-a trezit din torpoare. O strãfulgerare de gând, o strãfulgerare de vis, o strãfulgerare de

Am frânt copilãria ca pe o pâine de jertfã, şi-am împãrţit-o pretutindeni. Am semãnat-o în mersul stelelor, pe drumul ce duce spre casa albã a bunicii, în nucul bãtrân cu leagãnul

O, cât de greu e sã urneşti cuvinte, Scoţându-le de sub a lumii talpã, Când nimeni nu mai ia aminte La faţa lor desfiguratã, calpã! Pietrificate sunt cuvintele, oţelite În munţi de roci

Norii îşi târâie burţile pe vârfurile înalte, ascuţite ale munţilor şi toatã zarea dinspre apus se înroşeşte de jertfa lor. Cu fulgere nervoase aruncã norii pe pãmânt şi nimeresc în morile de

Printre contururi bolnave, goale, îmi strecor umbra timoratã, în timp ce viruşi necunoscuţi ronţãie din zdrenţele luminii. Alerg, nu ştiu unde alerg. Tot ce ştiu e cã pãsãrile încã mai au

O uşã s-a închis azi între ploaie şi noi. Timpul deshidratat presarã secunde de praf. Pe strãzi trec tãceri grele, singurãtãţi înoatã pânã la brâu în troiene de praf. Vânturi fierbinţi

În trupul meu, înfiptã e sãgeata unei apuse primãveri ce-a rãspândit în sânge, ireversibil, iremediabil, otrava dorului adânc de-a-nmuguri în necuprinsul de cuvinte. Pãşesc în mine cu

Unde se duc frunzele care cad, mamã? Le cuprinde dorul de casã şi pleacã? Dar unde e casa frunzelor? În care cer? Dacã şi mie mi se va face dor de casã, sã nu te înnorezi vreodatã, mamă!

„Cred că e timpul să învăț să-mi acordez vioara liniștii aruncată în întunericul ființei mele”. Obsesia aceasta se rostogolește în sângele meu la nesfârșit. Am fost prea mult timp o imensă

Cu ce mai pot sã umplu golul Dintre secunda mea şi secunda ta? Dintre tãcerea mea şi tãcerea ta? Am decupat din inima mea Cuvinte, nenumãrate, Le-am presãrat cu pulbere de stele, Dar toate s-au

Nu arunca cu liniştea mea de pãmânt! Nuuu! E mãnuşa de catifea diafanã cu care mângâi uşor faţa încreţitã a timpului. Mã înduioşeazã resemnarea lui. Mi se pare uneori Cã a intrat în

Îmi umblai prin suflet cu tropãituri şi credeam cã sunt gândurile mele, mari jivine bolnave. Le renegam adesea, le exilam cu furie, crezând cã-mi întineazã falsul renume. Îmi urlai în sânge cu

Dorul meu se dizolvã în cerneala privirii tale. Nici nu bãnuieşti cã în vene nu mai e sângele tãu, ci eu cu inepuizabilul meu dor! Şi, oricât mã topesc, rãmâne mereu, din aripile mele, o

Timpul, oh, timpul a făcut implozie ca o păstaie și toate secundele tale s-au făcut ghem, strâns, din ce în ce mai strîns, până când tot sângele lor s-a scurs în țărână. De atunci, tot stau

„Îţi aminteşti? Eu veneam dintr-o primãvarã, tu veneai din altã primãvarã. Eu veneam dinspre o fereastrã, tu veneai dinspre o luminã tânãrã, crudã ca un mugur de plop. Deschisesem fereastra, iar