Poezie
Obișnuiam...
1 min lectură·
Mediu
Obişnuiam, nu ştiu de când, sã strig,
Cu aprig dor, cu-adâncã patimã, cu frig,
Fãrã de ţintã, cu-ncordare, fãrã glas,
În fiecare dimineaţã, în fiecare ceas.
Un ultrasunet, o enormã disperare
Se-oglindea din mine cu înverşunare:
În pietre, în apã, în bolta albastrã,
În paşii, în glasul, în privirea voastrã.
Şi revenea apoi ca o furtună asupra mea
Colţoasã, goalã, searbădă și rea.
Pãrea cã rãtãcesc prin lume,
Pustie, singurã, fãrã de nume,
Cã nu e pentru mine niciun rãsãrit,
Cã sunt ca un copil neînţeles şi pãrãsit...
Azi, razele murinde, în apus,
Pe-acelaşi drum cu mine te-au adus,
Din ochii mari cerşeai ceva,
Poate un zâmbet, poate alinarea mea.
De mine ai trecut, te-ai depãrtat,
Şi-atunci durerea am simţit cu adevãrat,
Cãci, ca un trãsnet, o infamã lovire
Tu ai primit! O, lume în sãlbãticire!
Cu-adâncă disperare, spre tine-am alergat
Şi-am sãrutat obrazul lovit şi-nlãcrimat.
Cu sufletul topit în palmã, în racursi,
Ai murmurat un plâns şi slab: „Merci!”
Fetiţa mea strãinã, firavã, inocentã,
Trãim în lumea ultradecadentã:
Eu cu un strigãt de spartã vioarã,
Tu cu privirea umedã de cãprioarã,
Eu rãtãcind pe drumuri fãrã nume,
Tu cu aripa-ncâlcitã prin imunda lume...
00969
0