Iernatice trăiri

Observ că este un minipoem cu suprapuneri de sezon; se intâmplă ca oamenii să nu se mai poată bucura de o ninsoare, iar aceste versuri să aducă imagini artistice, pentru cei care vor să le simtă. Cu mare drag, fiindcă mă aflu în fața unui tablou de iarnă romantic, mă gândesc dacă ar fi potrivit - nu știu cum considerați și dumneavoastră - să rămână în poem aceste tușe, care singularizează ideea poetică, evitându-se suprapunerea repetiției Calea Lactee și a cuvintelor zăpada și fulgii foșnitori (par cuvinte ajutătoare, explicative), ce reduc tenta filosofică a poemului, rămânând după lectură mai mult impresia pictării unui tablou de iarnă; de exemplu, eu aș păstra așa:

Calea Lactee își ninge stelele pe Pământ.
Crivățul o străbate vivaldian,
Se-așterne domoală sub tălpi
și în inimile noastre.
Apele au tăcut, să asculte cântecul venit din cer,
Poezia mea doarme în privirea ta
Genele o leagănă, o leagănă...
Mulțumesc pentru lectura oferită! Și eu îmi doresc să ningă... așa, ca în povești

mai sunt necesare câteva mici ajustări:

Rămâne doar povestea ce-o șoptesc fulgii foșnitori. - ce-o nu poate ţine locul lui pe care-o. Ar fi mai simpu: povestea şoptită fulgilor foşnitori

iar aici, aş sugera gerunziul, e mai poetic: Apele au tăcut ca s-asculte (ascultând)

şi da, repetiţia Căii Lactee dăunăează, a se lua în calcul propunerea doamnei Papadopol

succes!

Aveți dreptate! Am dat prea repede drumul poeziei mele. E perfectibil. Revin asupra lui. Vă mulțumesc mult!