Nu!
Nu poţi plimba sentimentele desculţe
prin piaţa publicã sau prin noroi!
Nici nu le poţi lãsa sã orbecãie
prin luminã, legate la ochi!
Oricum ar fi, ele se lovesc fie de obiecte,
fie de
Drumul a tăcut.
E aproape invizibil în ceața uitării.
Nimeni nu-l mai străbate,
nimeni nu mai râde în colbul lui,
nimeni nu mai plânge.
E un drum al pașilor interziși.
Un drum care a devenit o
Rãsãritul vine în valuri:
flux şi reflux,
flux şi reflux.
Peregrin pe drumul minunãrii,
pãşesc sfielnic pe pojghiţa subţire a raţiunii
şi strig:
„Eu vreau sã cred!
Dar mai întâi sã pipãi,
sã
Latenţe palpitã pretutindeni:
întrebãri latente tremurã în ochi şi pe buze,
cântãri latente înoatã în ape tulburi,
drumuri latente aşteaptã rãbdãtoare,
neştiute,
ascunse dupã ceaţa sau
Prea devreme m-ai adus
în lumea de reguli şi de constrângeri,
mamã!
Prin mâinile mele fragile
mai curg încã picãturi
din interstiţiile stelare
prin care-am trecut cândva.
În jurul meu,
Zori de ziuã, zori de dor,
Ale soarelui Vestale
Trupu-şi scaldã-ncetişor
În parfumul de bujor
Şi se-mbracã în petale.
Zorile ridicã-n cer
A nopţii neagrã cortinã,
Stelele adorm şi
Parfumul florilor de liliac
Adoarme-n tufe Timpul iar şi iar,
Şi clipele se zbat captive-n sac,
Sã strige sau sã plângã e-n zadar.
O clipã doar pãşeşte în luminã,
O clipã ce se-nvârte graţios
Şi
Mai lasã-mã sã zãbovesc
în gândurile ploii!
Nu mã rãpi acum
din timpul acesta
curbat domol, lichid,
pe inima mea!
În gândurile ploii
sunt ca în Ţara de Nicãieri:
copacii sunt
Tiparele constrâng.
Nimeni nu mai vrea să fie același,
nimeni nu mai suportă să se lovească de aceleași țărmuri.
Oare cum poate suporta marea să se zbată la nesfârșit în același tipare?
Din senin
Privirile-mi topite
curg fierbinţi
şi se preling prin firele de iarbã,
se-amestecã în verzile efluvii
ale primãverii.
Auzu-mi se dilatã
pânã dincolo de zare
şi se contractã
pânã dincoace de
Fata din soc,
micuţa şi sfioasa balerinã,
alunecã pe treptele fragile
ale amintirii.
Dansul ei înalţã aripi, pretutindeni aripi.
Dorul ei deşirã fire albastre de cer
care coboarã şi nãpãdesc
Contururile de seve reci,
esmeraldine,
mi le-am lãsat departe,
înainte de a pãşi
pe ţãrmul cu nisip fierbinte,
nãpãdit de alge.
Cuvântul mi l-am prefãcut
în grave linişti,
contorsionate
pânã
Eşti frunza sub care sufletul meu tremurând
şi-a gãsit adãpost.
Tu mã ţii vie
sub valul avid de ploaie
ce curge
şi curge
şi curge.
Sãrmanul timp,
cu-aripile pleoştite, murate de atâta
Aş vrea, tristeţe, sã te-arunc departe,
Sã zbori ca o sãgeatã-n zãri,
Sã te îneci în mãrile uitãrii,
Sã fii epavã şi sã mori!
De ce tot dai târcoale-adulmecând
Cu rãsuflarea ta de
În grãdina cu metafore
merele cad putrede de pe ramuri,
unul câte unul,
în iarbã...
Fierbe totul ca-ntr- o distilerie,
mişunã de viermi puhavi şi lacomi
care, inconştienţi,
cu minţile
Un poet priveşte de la fereastra etajului 10.
Prin faţa geamului sãu stoluri de pãsãri
taie cu aripile ceaţa,
halucinant o desfac în fâşii.
„Ce minunat! exclamã poetul.
Sã vezi atâtea
E bine să fii liber,
să stai cu cine vrei la masă,
să nu te-ncurci în suflet ca-ntr-o plasă,
să îți îmbraci trupul și conștiința
așa cum moda o cere:
azi clasic, curat,
mâine ieșit din
Şi visele se uitã, nu-i aşa?
Oare ce simptome are un vis
aflat în plin proces de uitare?
Cu umerii împovãraţi de întrebãri,
vag aud cum
aruncã cineva cu pietre
pânã-n adâncul visului
pe care
Rãsturnãm oameni şi sisteme, ca şi cum am fi eroi din basme ce luptã cu zmei şi balauri! Punem bariere şi limite de timp în orice: de la atât la atât, e voie de respirat, de la atât la atât, avem
Încerc
să empatizez cu frica ta de întuneric,
dar mă sufoc în spaţiul țipător
al iubirii tale.
Pereţii tãi contureazã arabescuri ciudate,
forme ce trec dintr-una într-alta,
culori ce-şi dau
Deasupra cer,
în mine cer,
iar între noi stai, tu, naturã,
taumaturgicul şi veşnicul liant.
Eşti scara pe care urc ades
în vis, în cuvânt, în eter,
odatã cu seva ta translucidã,
şi scara pe
Tãcerile atârnã pe umerii noştri.
Toate în jur îşi schimbã starea de agregare:
Aerul devine fluid,
apoi din ce în ce mai compact.
Drumurile se evaporã şi o iau în sus, spre nori.
Cuvintele
Pustiul arde, se întinde!
Se refugiazã şerpii prin hambarele gândirii.
Pustiul cucereşte!
Ouã de şarpe clocesc în cuvinte
şi nasc o luminã oarbã ce bâjbâie,
se poticneşte prin pieţe,
Tramvaiul îl poartã zi de zi pe aceleaşi strãzi
pe care el nu le vede niciodatã.
Aglomeraţie, vacarm,
(viaţã, viaţã, viaţã!)
dar el nu întâmpinã probleme:
şi-a înzestrat urechile cu o pereche de