Talabă Nela

Nu! Nu poţi plimba sentimentele desculţe prin piaţa publicã sau prin noroi! Nici nu le poţi lãsa sã orbecãie prin luminã, legate la ochi! Oricum ar fi, ele se lovesc fie de obiecte, fie de

Drumul a tăcut. E aproape invizibil în ceața uitării. Nimeni nu-l mai străbate, nimeni nu mai râde în colbul lui, nimeni nu mai plânge. E un drum al pașilor interziși. Un drum care a devenit o

Rãsãritul vine în valuri: flux şi reflux, flux şi reflux. Peregrin pe drumul minunãrii, pãşesc sfielnic pe pojghiţa subţire a raţiunii şi strig: „Eu vreau sã cred! Dar mai întâi sã pipãi, sã

Latenţe palpitã pretutindeni: întrebãri latente tremurã în ochi şi pe buze, cântãri latente înoatã în ape tulburi, drumuri latente aşteaptã rãbdãtoare, neştiute, ascunse dupã ceaţa sau

Prea devreme m-ai adus în lumea de reguli şi de constrângeri, mamã! Prin mâinile mele fragile mai curg încã picãturi din interstiţiile stelare prin care-am trecut cândva. În jurul meu,

Zori de ziuã, zori de dor, Ale soarelui Vestale Trupu-şi scaldã-ncetişor În parfumul de bujor Şi se-mbracã în petale. Zorile ridicã-n cer A nopţii neagrã cortinã, Stelele adorm şi

Parfumul florilor de liliac Adoarme-n tufe Timpul iar şi iar, Şi clipele se zbat captive-n sac, Sã strige sau sã plângã e-n zadar. O clipã doar pãşeşte în luminã, O clipã ce se-nvârte graţios Şi

Mai lasã-mã sã zãbovesc în gândurile ploii! Nu mã rãpi acum din timpul acesta curbat domol, lichid, pe inima mea! În gândurile ploii sunt ca în Ţara de Nicãieri: copacii sunt

Tiparele constrâng. Nimeni nu mai vrea să fie același, nimeni nu mai suportă să se lovească de aceleași țărmuri. Oare cum poate suporta marea să se zbată la nesfârșit în același tipare? Din senin

Privirile-mi topite curg fierbinţi şi se preling prin firele de iarbã, se-amestecã în verzile efluvii ale primãverii. Auzu-mi se dilatã pânã dincolo de zare şi se contractã pânã dincoace de

Fata din soc, micuţa şi sfioasa balerinã, alunecã pe treptele fragile ale amintirii. Dansul ei înalţã aripi, pretutindeni aripi. Dorul ei deşirã fire albastre de cer care coboarã şi nãpãdesc

Contururile de seve reci, esmeraldine, mi le-am lãsat departe, înainte de a pãşi pe ţãrmul cu nisip fierbinte, nãpãdit de alge. Cuvântul mi l-am prefãcut în grave linişti, contorsionate pânã

Eşti frunza sub care sufletul meu tremurând şi-a gãsit adãpost. Tu mã ţii vie sub valul avid de ploaie ce curge şi curge şi curge. Sãrmanul timp, cu-aripile pleoştite, murate de atâta

Aş vrea, tristeţe, sã te-arunc departe, Sã zbori ca o sãgeatã-n zãri, Sã te îneci în mãrile uitãrii, Sã fii epavã şi sã mori! De ce tot dai târcoale-adulmecând Cu rãsuflarea ta de

În grãdina cu metafore merele cad putrede de pe ramuri, unul câte unul, în iarbã... Fierbe totul ca-ntr- o distilerie, mişunã de viermi puhavi şi lacomi care, inconştienţi, cu minţile

Un poet priveşte de la fereastra etajului 10. Prin faţa geamului sãu stoluri de pãsãri taie cu aripile ceaţa, halucinant o desfac în fâşii. „Ce minunat! exclamã poetul. Sã vezi atâtea

E bine să fii liber, să stai cu cine vrei la masă, să nu te-ncurci în suflet ca-ntr-o plasă, să îți îmbraci trupul și conștiința așa cum moda o cere: azi clasic, curat, mâine ieșit din

Şi visele se uitã, nu-i aşa? Oare ce simptome are un vis aflat în plin proces de uitare? Cu umerii împovãraţi de întrebãri, vag aud cum aruncã cineva cu pietre pânã-n adâncul visului pe care

Rãsturnãm oameni şi sisteme, ca şi cum am fi eroi din basme ce luptã cu zmei şi balauri! Punem bariere şi limite de timp în orice: de la atât la atât, e voie de respirat, de la atât la atât, avem

Încerc să empatizez cu frica ta de întuneric, dar mă sufoc în spaţiul țipător al iubirii tale. Pereţii tãi contureazã arabescuri ciudate, forme ce trec dintr-una într-alta, culori ce-şi dau

Deasupra cer, în mine cer, iar între noi stai, tu, naturã, taumaturgicul şi veşnicul liant. Eşti scara pe care urc ades în vis, în cuvânt, în eter, odatã cu seva ta translucidã, şi scara pe

Tãcerile atârnã pe umerii noştri. Toate în jur îşi schimbã starea de agregare: Aerul devine fluid, apoi din ce în ce mai compact. Drumurile se evaporã şi o iau în sus, spre nori. Cuvintele

Pustiul arde, se întinde! Se refugiazã şerpii prin hambarele gândirii. Pustiul cucereşte! Ouã de şarpe clocesc în cuvinte şi nasc o luminã oarbã ce bâjbâie, se poticneşte prin pieţe,

Tramvaiul îl poartã zi de zi pe aceleaşi strãzi pe care el nu le vede niciodatã. Aglomeraţie, vacarm, (viaţã, viaţã, viaţã!) dar el nu întâmpinã probleme: şi-a înzestrat urechile cu o pereche de