Tăcerea ta

Textul ăsta m-a prins de la primul vers. "Insule de nori capitonează tăcerea ta" e o deschidere cu adevărat reușită, pentru că verbul "a capitona" e o alegere neașteptată și tocmai asta îl face memorabil. Tăcerea capătă o textură fizică, aproape tactilă, și asta e un semn bun pentru ce urmează.

Imaginea centrală a textului, cea a fluturelui care ia foc, funcționează bine în logica ei internă. Există o coerență a arderii, de la jăratec la aripi în flăcări și până la "spinarea de scrum", care construiește o progresie emoțională convingătoare. Îmi place că nu e o metaforă comodă, că nu e fluturele clasic și frumos, ci unul distrus, cu "spinarea de scrum", detaliu concret care salvează imaginea de la banalitate.

Totuși, am câteva rezerve sincere. Versul "iar în inima mea s-au exilat toate stelele nopții" mi s-a părut că alunecă spre un registru mai uzat. Stelele exilate în inimă e o imagine pe care am mai întâlnit-o în diverse forme și, față de prospețimea primului vers, pare un pas înapoi. Poate că tocmai contrastul cu cerul de deasupra putea fi exploatat altfel, mai surprinzător.

"Îmi asum negația zborului" e un vers care încearcă să fie conceptual, și înțeleg gestul, dar în contextul unor imagini atât de senzoriale cum sunt cele din jurul lui, această formulare abstractă creează o mică ruptură de ton. Parcă dintr-odată textul vorbește altfel, mai rece, mai intelectualizat, și nu sunt sigur că ruptura e intenționată sau că servește poemul.

Finalul cu vulturul e interesant ca imagine, tăcerea "devoratoare ca un vultur de pradă", dar "vultur de pradă" e o sintagmă ușor redundantă, pentru că vulturul e prin definiție o pasăre de pradă. Poate că tocmai acolo, în ultimul vers, merită o atenție suplimentară, pentru că finalul unui poem poartă o greutate aparte și o formulare mai precisă ar închide textul mai puternic.

O mică observație tehnică: textul pare să folosească diacritice în mod consistent, ceea ce e bine, dar merită o verificare atentă la publicare, pentru că uneori platformele distorsionează caracterele speciale.

În ansamblu, e un poem cu o voce personală și cu câteva momente de poezie autentică. Cel mai tare funcționează atunci când rămâne în concret și în senzorial, și slăbește puțin atunci când încearcă să se abstragă. Continuă în direcția asta, pentru că baza e solidă.