Atelier Literar

Era un anotimp cunoscut în Berceni, anvelopat cu flori mortuare discrete și Shop&Go-uri. Călcam prin aglomerație pe viitorul trecutului meu. Părul mi se împâslise de zburătăcite gânduri și

Se-așază roșu peste verde, mânjeste galbenul un gri, îmbracă munții salopete și câmpu-ncepe-a înnegri. Mă cer albastru încă-o vară, mă soare și mă val sărat, dar toamna, peste dealuri, zboară spre

Pământul mă poartă în cârcă, dar și eu îl port pe cocoașa gândului. Eu obosesc, dar el nu. Între noi doi e o nescrisă punte, o greutate ce se-mparte-n tăcere: el ține trupul lumii pe frunte, eu îi

nu se cântă la masă se rostește în ordine de la cei care au tăcut mai mult până la cei care s-au spart primii noaptea asta e un rest de milă carnea mea satură guri care doar înghit fără să întrebe.

îmi spui că așa a fost să fie, amestecând dorințe și temeri într-un vârtej al destinului pentru a găsi o ușă ce nu ți-ar strivi conștiința numai că filosofările despre destin apar adesea mai mult

nu m-a omorât nimeni asta e partea cea mai rușinoasă am făcut-o singur am negociat cu cadavrul încă o zi. eu am rămas cu obiceiul de a-mi ascunde gâtul.

Cobora lent, se oprea curioasă pe ridurile obrazului, apoi dansa în tăcere. Uitase de grabă, ca și cum timpul s-ar fi oprit să-i privească rolul. Visez. Plutesc pe lac, merg prin șoapte, iubesc

Găsește-mă te rog, dezgolește-mă de gânduri, dezbracă-mă pe nevăzute, așează-mă din nou pe rotocolul lumii și învârte-mă până când Polul Nord cu Polul Sud se ciocnesc. Prinde-mă încălzindu-mi

Şofam. Eu, care… n-am nici permis de pescuit. După primii trei sute de kilometri am realizat că fugeam. Din nefericire. Am tras pe dreapta. Am coborât din pat şi mi-am aprins o ţigară. Fără

Într-o după-amiază, străzile nu vor mai auzi pașii mei pe drumul către școală. Lumina va cădea, ca întotdeauna, sau s-ar putea să fie mai pală. Vântul va căuta, nemulțumit, pe cineva. Copacii se vor

Am o vază cu flori la ușa demisolului. Ar fi un buchet cu flori dacă ai veni, iar altul dacă nu ai veni. Nu mai țin flori în casă. Îmi aduc aminte de tine. Ce mai pictez este natura moartă. De

Sunt seri în care orașul se strânge în sine ca o încăpere în care nimeni nu mai vorbește, iar ferestrele par să-și țină răsuflarea. Lumina felinarelor se răstoarnă pe asfalt, aur tremurând în bălți

După ce Sedna a fost luată soție de vrăjitor, Cel puțin așa a fost în fantezie, și ea deja la omor Visa nestăvilită, cu fiecare melodie ivită, în decor, Pentru că el spunea că o iubea, dar complet

a mea căutare s-a oprit să dea prioritate speranței pe trecerea de pietoni a gândului ca o mașină albă violând întunericul rupând din lume fâșii de noapte a mea căutare aleargă la maraton se

se spune că dacă un Suflet se odihnește prea mult în gând se pierde închipuind fel și fel de lucruri care slujesc spre nimic în timp ce unii ezită, ceilalți vor crește Da' chiar și așa tot ce e

și totuși Tu gândul pe care îl trag adânc în piept timpul meu cel mai de preț miroși a speranță a cer care mângâie drumul închis oferi orizontul și el e depărtarea asta ce insistă sub propria

la autopsie nu s-a găsit nicio boală doar foarte multe zile purtate una peste alta medicul le-a numărat erau suficiente pentru încă o viață dar toate fuseseră trăite de aceeași persoană.

Țărâna ar vrea să-nvie în cuvinte, Și ochii ar vrea să spună ce-au văzut. Auzul ar vrea să lase mărturie De sunetele care i-au plăcut. Și degetele, prin cuvinte, să mângâie Tot ce pe suflet moale

am fost ispitit, cu imagini din mintea ta credeam că doar eu ştiu să visez, că stăpânesc această artă că aş putea avea tot, un ucenic vrăjitor doar al meu dar tu, tu erai în acum doar un înghiţitor

Vino să vezi! Te rog, vino să vezi! Cum trece toamna beată prin livezi Și ploaia cum solemn ne bate-n geam Și lacrimi cum se nasc din ochii verzi Ascultă iar! Te rog, ascultă iar! Cum zboară