Atelier Literar

Mai lasă-mă un pic să-mi fie noapte, să mai repet cum e să-mi fie dor, să mă trezească-n locul tău, la șapte, Sonata lunii-n do diez minor. Mai lasă-mă să merg la o răscruce, să stau cu vântul,

lumea nu e mai deloc locuitã cu toatã înghesuiala absurdã marile aglomeraţii urbane nu se pot numãra la capitolul locuire e prea mult bitum şi poate

arde-mă ochi până la scrumul din tine sa rămână focul unica ființă coboară iadul trepte de vâlvoare să fie trupul strigăt de scântei din toată carnea lasă-mi doar un firicel de vin să-mi spele

se poate dragostea mea e un trup greu abandonat pe plajă uneori mă gândesc dacă cineva se va opri să îl picteze ori să-l întrebe dacă se va lăsa cărat în spate nici lumina de sfârșit sau de

ai venit ieri în lumina mea parfum de ambră îți imortalizase gesturile pe rochia mea străvezie azi aparțin castei florilor văd clape negre în tulipe matinale arcușuri de vioară în cale pudrate de

nevorbele s-au zdrobit în vase de lut din care mi-am băut sinele până când carnea a devenit setea din gura tăcută a țâșnit un alt strigăt (UMANOBIT)

E-atâta dragoste în mâinile-acestea, atâta nețărmurită încredere și rugăciune. Mâinile Profesorului meu de Religie îmi vorbesc. Eu, care sunt foarte mică, mă uit mereu doar în jos, nu-ndrăznesc să-l

Vântul suflă-n spinarea ta simplu, ca o lumină. Ca un câine-andaluz. O bicicletă e lumea, o bicicletă stricată într-un garaj gri, plin cu tot felul de piese de biciclete. Eu te împung cu ironia și

Ești atât de frumoasă, încât nu am putut să urc pe scară, să arunc o privire, cu speranța înzecită că poate linia ochilor se frânge și poate coborî spre un umil muritor ce cară o tolbă de cuvinte, pe

nu mă mai satur să-ți spun, te iubesc, în o mie de forme: în dar în timp în cadoul simbol în atingerea fină în vorba de duh în gând în lumină nu mă mai pot însoți sunt totul în Tine iar Tu,

La margine de lac, m-atrage-o buturugă mâncată de carii și bătută de ploi. Aici era salcia sub care, ca într-un cort, uitam de timp – o navă într-un port. Cu trestia ne afundam în gând, căutând

Se întâmplă ceva ciudat noaptea. Dacă dorm pe urechea stângă, visez că sunt pe motocicletă alături de Che Guevara și Alberto Granado, care discută pasional. Stetoscoapele ni se încing la gât. La

cândva am fost lumina, dar am fost trimisă pe pământ să te întâlnesc. apoi, văzându-te, mi-am amintit. Privirea ta a fost oglinda nemuririi mele. Prin tine m-am întors în suflet, purtând pe

hârtia nemărginirii se întinde în fața mea de la răsărit la apus fac adnotări de ultimă oră povești iluminate de soarele care tatuează fire din lemn de cedru cuvinte din arcul eteric al lumii se

să fim serioși, nimicul tot din nimic se naște și moare, îmi plagiez traiul între minus și plus finit, a culege lumina de sub travaliu și raclă, fiind un întuneric perisabil, se strică repede-n

ca o minge dezumflată, zace dragostea mea la podea. nimeni să-i mai numere arsurile, nici să-i amintească amânările, să-i dea măcar un suflu acolo, cât să se ridice trei palme de la pământ, să

îmi umblă gânduri cu bârfa mă zgâlțâie, mă tăvălesc, mă conving, mă constrâng să mă dau de-a tumba mi-au înfipt țepuș în ochiul stâng lăsându-mă pe jumătate orb pe totdeauna ”scoate-ți bârna din