Atelier Literar

Mai ştii să te joci, nu-i aşa? undeva, înlăuntrul tău în fiinţa ta aşteaptă! Cu tine vorbesc, nu-i așa? Să sari un şotron, să ridici un zmeu, să te dai pur şi simplu în leagăn însă, undeva

Am visat un măcel azi noapte Ascunse corpuri străvezii strivite, în pat sau dulap, pături albe, prea scurte să ne acopere pliurile brațelor transpirate. Tragem subtil de capetele lor, Mă vede pe

Creatură minunată Stă ascunsă-n păpușoi, De-i găsită-i mân...gâiată, Ori bătută-i... de-i de-alt soi.

pași în liniște pe drumuri șerpuite cu însoțitor - aroma de grâu în copt până și-n miezul nopții

ce îmi ascunde cerul? am coborât în cameră prin ochiul de afară nu mai ploua aici noaptea nu plouă pereții își lepădau varul lipsiți de atingerea ta începusem să miros a frică și a vise ude m-am

nu eram nebuni — am intrat prea departe în spatele cortinei lumina ne proiecta înainte de a-și lua forma iar acum ne arde pielea de adevărul revelat. universul nu se lasă cucerit. inimile sunt

”Păpușica mea-i bolnavă, palidă și foarte slabă,/Nu mănâncă, nu-i e foame, toată ziua doarme, doarme.” Plâns și hohote de râs. Lacrimi și aplauze. Lacrimile erau ale mele iar cei care se distrau erau

Întomnăm precum frunzele în anotimp Se desprind și plutesc legănat, Ne lovim cu tâmpla grizonată de timp, Care-a trecut ca din vis deșteptat. Întomnăm precum o efemeridă-n zbaterea ei Ce nu

din neoane verticale precum o coală de hârtie legănată între speranță și dispreț, ți se pare că auzi vorbind lumina, o șoaptă rece, tăiată în fâșii fluorescente. Stresul, ambalat elegant, se

să plecăm dis-de-dimineață pe străzile în care încă locuiești ca într-o lumină rămasă aprinsă după plecarea tuturor îți iei în rucsac caietul de schițe și o bucată de cer împăturită între pagini

până atunci existasem ca o prezență difuză rătăcind pe bulevardele reci ale Chișinăului — betonul îmi intra în plămâni și respiram neon pașii mei erau sterili pluteam periculos prin straturi subțiri

Voalul nemărginit al dimineții cade suav peste perfecțiunea Mamei Naturi. noaptea își fură treptat mărgăritarele împrăștiate pe brațele crude de iarbă. soarele își arată creștetul ca un sfânt cu un

îmi spui că sunt urmele ploii aceste amprente obscure de pe trotuarele palide acest crochiu lichid alunecă ușor pe firul pașilor grăbiți se amestecă albastru în ecranul ardent al verii ne strângem

se coace țara-n zeamă de tomată și curge bulionul peste glie ca o regină beată coana moarte scuipă semințe de pe năsălie și cine sâmbetele să-i mai poarte copilei știrbe și cu praf în ghete când

Nu ne e dor de trecut cât ne e dor de naivitatea cu care l-am crezut etern. Există în fiecare om o vârstă a inocenței metafizice — un timp în care nu punem la îndoială stabilitatea lucrurilor, în

Există un loc în mine unde timpul nu mai curge, ci stă — ca o apă grea, nemișcată. Acolo se adună lucrurile netrăite până la capăt: cuvinte oprite între inimă și gură, priviri care au ales să se

Am lăsat o vară într-un colț de memorie, cu miros de asfalt cald și ploi neașteptate, unde râdeam fără motive exacte și timpul nu cerea explicații. Ne plimbam printre zile simple, ca și cum lumea nu

știați că bărbații care fetișizează femeile grase sunt oamenii care n-au fost îmbrățișați de ani de zile și simt nevoia chiar și de o piatră suficient de grea cât să le pătrundă vidul știați că