Te crezi neînțeles
Și stai cu inima strânsă
Într-un loc în care
Nimeni nu bate la ușă
Îți simt emoțiile
Cum se adună sub piele
Îți simt dorința
Vrei liniște, într-un loc
Unde nu cauți
Îmi pare rău dar nu e primăvară
v-am spus și voi nu m-ați crezut
de-aceea m-am retras la țară
biet clopot surdomut
V-am spus și voi nu m-ați crezut
că trântorii își fac averi de miere
că mută
Mă dor degetele.
De-ai ști, mamă,
cum dor.
Atâtea bătăi
în lemnul lumii,
inert și mut.
Nici un sunet dincolo.
Bat,
b a t...
Ultimul asalt
la porțile unui Ierusalim
abandonat.
Zidul așteptării
se
Închid peste piept catarama osoasă.
De acum, stern va fi.
Coastele am sa le trag
în câte-un ochi de carne,
fiecare mai aproape, mai strâns.
Mă voi bucura de neclintirea lor
de jocul ventricular din
Își înflorește August cicoarea
și rochița-rândunicii,
printre pepeni ce meditează
la o ceașcă de răsărit.
Adună dulceață și rouă din începuturi,
împărțind rod de curcubeu în vară.
Mezinul joacă
nu e timp, nu mai e spațiu, nu e ploaie, nu e vânt, nu e liniște ori vrajbă, nu e soare, nu e cântec,
nici lumină, nici cuvinte, nu e munte, nu e zbor,
nu e om să-l poți vedea, nu e mare, drum,
Sunt un pumn de gânduri
aruncate pe asfalt,
între acasă și job –
drum reiterat, lipsit de aromă.
Roșu...
Sunt floare înflorindu-și câmpul
într-un minut la semafor.
Verde...
Talpa tânjește sfărâmând
sprijineai balustrada.
căutai, în zare, ceva.
poate că-n albastru se ascundea, cumva,
și acel nu mă uita.
de pe nisip,
te priveam alene.
parcă și timpul se descheiase de sine
și renunțase,
Te sun, iubite, să-ți recit
Un pic din minus infinit,
Să-ți pun o odă în ureche
Despre iubirea noastră veche.
Te sun să-ți spun la telefon
Că între noi e-un semiton
Ce lasă aria să existe
Printre
mi-am pus butonii cei noi și cravata oranj
voi merge la târg să vând gâștele care au salvat orașul de gali
se spune că vor mai veni vizigoți ostrogoți și huni
cineva pomenise ceva și de
Din bătrânul codru vine moș Gerar încet, domol,
Cu cojoc de nea pe umeri și cu cușmă de pârjol,
Unde-și pune pasul greu, toate apele-ncrețesc,
Și se-mbracă-n flori de gheață brazii codrului
te privesc prin foițe de dor transparent
îmi zâmbești metalic și înrourat
ti-as cuprinde umbra intre umerii curbați
dar n-o aflu
unde ești prietene de negăsit
ți-am întins o mână de
schimbați frecvența de fond
îmi interferează irozii
o boare de aur înghite scolastica luminii
ca un arc s-a strâns revolta în cenușă
pe dunga exploziei un punct secunda finală
sunt o muzică albă
ziua de ieri era densă, adâncă,
înfășurată în nuanțe de umber ars,
în care pictai soarele sau poate o sferă
unde gândurile se roteau circular,
precum sufletul într-un cocon
de vată de
Nu-ți mai dau nimic.
Nici răsăritul în mare,
Nici valul absorbit în nisip,
Nici apusul reflectat in valuri,
Nici floarea înflorită după război,
Nici secunda, nici clipa.
Am să le păstrez
În
există undeva un loc în care, din două necuvinte
din două pietre stinse
poţi face întunericul să strălucească
13 şi 13, dacă mă întrebi de coordonate
că tot vorbeam de intuiţie
era mai bine când
strig asta cerului
şoptesc şi lunii vestea
sã crape în rotirea ei supusã vremelniciei
sunt nemuritor
precum punctul din jurul cãruia
se deseneazã infinitul
hei
infinitule
tu eşti nemãrginit pentru
Tocmai citisem Arhipelagul Gulag de Soljenitsin, și aveam cam douăzeci de ani, dacă amnezia mea cauzată de PTSD nu cumva mă înșeală.
Navigam pe internet fără teamă și intram în vorbă cu toți