În inima nopții, cerneala curge-n izvoare de stele,
Iar luna își coase tăcerile-n pânza uitărilor grele.
Sub pleoapa luminii, visarea își toarce fuiorul de fum
Și clipa, desculță, mă cheamă să-i fiu
sărutul tău e în consonanță
cu arpegiile zilei nesfârșite, nota staccato
care îmi e etolă
trupul tău, arie transparentă
a haloului din scala de nuanțe a lunii
e al brațelor mele spectrale
pe aba de
dacă mă întrebi am să-ți spun
despre cum
femeile nu se dresează
n-ai cum
și de ce le-ai dresa
când vezi tu
lumea ta calculată
ordonată crescător sau descrescător
nu poate citi
roiul
Ai aprins o ultimă țigară,
pe buze aveai cuvinte deja trecute-n
pomelnice,
în sânge, spre inimă, îți cărai
grăbit nicotina;
nu ai lăsat alte bagaje în urmă?
Ți-am legat de brațele mele
Să te surprinzi rostind cuvinte golite de conținut,
Să îți privești emoțiile pierzându-și din substanță,
Să te obișnuiești cu abisul prea de la-nceput,
Să păstrezi față de tine însuți cea mai sigură
camera etanșă are o structură definită
în orice bloc nou
nu și în casele vechi...
acolo oamenii fug pe scări
ca și cum vine potopul
ultima oară câinele meu a uitat direcția
a ieșit pe ușa de jos a
În zori de-octombrie, cu soare și cu jar,
Două poeme-n valuri, pluteau fără hotar.
Iar pașii lor sunt unde, ce tac sub cerul greu,
Și aripi au din vânturi, ce plâng în pieptul meu.
În zori
poate anul ăsta mănânc și eu
măcar două zărzărele
na, poftim!!!
cred c-am să-mi cam pun pofta-n cui
m-am trezit cu minus unu
mai încolo de doi pași
dau de minus două
grade Celsius
date de... Cel
Frumusețea și imaginația
sunt cele mai înfricoșătoare
lumini și umbre unde descoperim
viitorul ființelor noastre
de iradieri solare.
Pentru că ne orbesc când,
ca într-o oglindă privindu-le,
din
Ultima oară când ne-am văzut,
mi-ai promis că mă suni.
Te uitai la mine
cu ochii mai mari decât de obicei,
și părul mai deschis.
Am așteptat luni,
marți,
apoi mi-am zis că poate-ți plac numerele
Ciudat,
am despăturit drumurile închise în ghiozdan,
am auzit orașul din care le-am luat plângând,
le-am pus sub rănile felinarelor nestinse
și port doar mâna ta moartă în părul meu,
sperând că
de azi voi fuma curcubeie îmi voi dori ploile
lumea se va feri de privirile mele fulgere
vor prevesti al nu știu câtelea potop
voi obliga toamna cu un creion la tâmplă
să dezbrace haina de piele
să te trezești
dimineața să știi
că mi-e dor de tine,
timpul s-a oprit,
iar ochii plâng neîncetat
și zborul primăverii
pare melancolic,
astrele sunt puține,
iar cerul de hârtie se pierde
printre
chipul tău
undă căzând pe zenit
mâna mea
arc în atonie
îmbrățișarea
vis de ambră la reflux
ore secvențiale
îmi acoperă pleoapele
te sărut cu ultimul cuvânt
al penumbrei
suntem doi proscriși
doi
înainte de a se face luminã
când încã nici soarele nu era pus în centru
şi nici nu primise botezul hidrogenului
(hidrogenul ãsta e întotdeauna vedeta)
doar echipa de paparazii era gata de atac
toţi
INSULA ISRAEL
de Bianca Marcovici
Un poem extins al memoriei și identității în pragul catastrofei
Christian W. Schenk
Volumul Insula Israel semnat de poeta Bianca Marcovici, apărut la Editura
dacă ai putea aduna fericirea în tine, strop cu strop, până se face de-o inimă, de-o petrecere cu muzică în surdină, de-o tristețe sau de-altceva;
dacă ai strânge emoția din ceara topită a viselor,
Femeii nu îi ajunge minunea de a fi minune.
Corpul îi respinge boala
și sângele băut de inimă din perfuzii,
pașii ce-o lovesc peste glezne
când zbor ar vrea să se dezlege de pământ.
O