Atelier Literar

între ochii tăi se dezgolesc două creste, două valuri ale apelor tâmplelor învolburare de căderi, de sflederul rece înfipt adânc în cortexul prefrontal, acel ocean care crește ultimul și se

O pânză grea, bizară, mi-a strâns în cercuri capul ca o coroană veche de spini și de ocară, Pe când dincolo de ziduri, sub ceruri ostenite, o lume decadentă pulsează în delir; În mine se trezește o

Te crezi neînțeles Și stai cu inima strânsă Într-un loc în care Nimeni nu bate la ușă Îți simt emoțiile Cum se adună sub piele Îți simt dorința Vrei liniște, într-un loc Unde nu cauți

Îmi pare rău dar nu e primăvară v-am spus și voi nu m-ați crezut de-aceea m-am retras la țară biet clopot surdomut V-am spus și voi nu m-ați crezut că trântorii își fac averi de miere că mută

Oricât m-aș ridica pe vârfuri, nu dau de cer. Mă trag păcatele înapoi. Oare, dacă închid ochii, îmi cresc aripi?

Închid peste piept catarama osoasă. De acum, stern va fi. Coastele am sa le trag în câte-un ochi de carne, fiecare mai aproape, mai strâns. Mă voi bucura de neclintirea lor de jocul ventricular din

Își înflorește August cicoarea și rochița-rândunicii, printre pepeni ce meditează la o ceașcă de răsărit. Adună dulceață și rouă din începuturi, împărțind rod de curcubeu în vară. Mezinul joacă

nu e timp, nu mai e spațiu, nu e ploaie, nu e vânt, nu e liniște ori vrajbă, nu e soare, nu e cântec, nici lumină, nici cuvinte, nu e munte, nu e zbor, nu e om să-l poți vedea, nu e mare, drum,

Sunt un pumn de gânduri aruncate pe asfalt, între acasă și job – drum reiterat, lipsit de aromă. Roșu... Sunt floare înflorindu-și câmpul într-un minut la semafor. Verde... Talpa tânjește sfărâmând

sprijineai balustrada. căutai, în zare, ceva. poate că-n albastru se ascundea, cumva, și acel nu mă uita. de pe nisip, te priveam alene. parcă și timpul se descheiase de sine și renunțase,

Te sun, iubite, să-ți recit Un pic din minus infinit, Să-ți pun o odă în ureche Despre iubirea noastră veche. Te sun să-ți spun la telefon Că între noi e-un semiton Ce lasă aria să existe Printre

Din bătrânul codru vine moș Gerar încet, domol, Cu cojoc de nea pe umeri și cu cușmă de pârjol, Unde-și pune pasul greu, toate apele-ncrețesc, Și se-mbracă-n flori de gheață brazii codrului

te privesc prin foițe de dor transparent îmi zâmbești metalic și înrourat ti-as cuprinde umbra intre umerii curbați dar n-o aflu unde ești prietene de negăsit ți-am întins o mână de

schimbați frecvența de fond îmi interferează irozii o boare de aur înghite scolastica luminii ca un arc s-a strâns revolta în cenușă pe dunga exploziei un punct secunda finală sunt o muzică albă

ziua de ieri era densă, adâncă, înfășurată în nuanțe de umber ars, în care pictai soarele sau poate o sferă unde gândurile se roteau circular, precum sufletul într-un cocon de vată de

Nu-ți mai dau nimic. Nici răsăritul în mare, Nici valul absorbit în nisip, Nici apusul reflectat in valuri, Nici floarea înflorită după război, Nici secunda, nici clipa. Am să le păstrez În

există undeva un loc în care, din două necuvinte din două pietre stinse poţi face întunericul să strălucească 13 şi 13, dacă mă întrebi de coordonate că tot vorbeam de intuiţie era mai bine când

Ca o mamă ce sărută genunchii juliți ai copilului, așa ne spală El de toate relele, până ni se albește sufletul și ni-l face ușor, ca bumbacul.