O hartă desenată

să plecăm dis-de-dimineață

pe străzile în care încă locuiești

ca într-o lumină rămasă aprinsă

după plecarea tuturor

îți iei în rucsac caietul de schițe

și o bucată de cer împăturită

între pagini poate ne trebuie mai târziu

spui când vom ajunge la capătul locurilor

care nu există pe hartă

drumul se subțiază pe măsură ce mergem

ca o panglică topită de soare

iar iarba de pe margine adună luceferi căzuți

îi ține o vreme la rădăcina ei ca pe niște

semințe de lumină în piața fără nume

vânzătorii ne întind fructe care par amintiri

mango, smochine, rodii desfăcute în jumătăți

de vară, bem cafea cu gust de metal cald

și râdem fără să știm exact de ce poate

pentru că orașul încă nu a decis cine suntem

sau poate pentru că timpul, văzându-ne împreună

a uitat să mai curgă drept pe ziduri cresc

afișe vechi cu nume inventate sub ele

cineva desenează păsări care nu știu să plece

iar umbrele lor se mută încet dintr-o zi în alta

îți spun că locul acesta dispare în timp ce-l privim

și tu răspunzi că toate locurile bune fac asta

mai întâi se retrag în spectrul luminii

apoi trăiesc în dor, în amintiri îmi atingi

încheietura ca și cum ai verifica un ceas care

nu mai funcționează dar pulsul merge înainte

și măi repetă între bătăi seara se așază

peste noi ca o hartă desenată pe apă

orașul începe să-și uite conturul casele devin ferestre

devin licurici iar licuricii urcă încet spre stele

pe o bancă de piatră doi oameni vând umbre

la bucată noi nu cumpărăm nimic dar plecăm

cu mâinile pline de sclipiri

și când nu mai rămâne nimic de văzut

îmi scutur din pleoape ultimul apus

atunci înțeleg că orașul nu a fost niciodată

un oraș ci felul în care lumina a învățat

să locuiască între doi oameni.