Vasilica Grigoraș - Ochi în ochi cu luna – tanka și pentastihuri

Clipe de tăcere între îndoială și extaz După volumul Doar cu pana inimii[Tanka] publicat la Editura Pim(2015), volum de incursiune în lirica niponă, de fapt o multitudine de poeme de meditație de înaltă ținută scriitoricească, Vasilica Grigoraș ne oferă o nouă surpriză bilingvă, prin apariția cărții Ochi în ochi cu luna – tanka și pentastihuri. Amănunte privind apariția noului volum am aflat chiar de la distinsa autoare care, cu modestia ce o caracterizează, într-o discuție lămuritoare mi-a mărturisit despre împrejurările, atmosfera dar și neliniștile firești ale existenței care, pe măsura consumării datorită neasemuitului ei dar de a visa în cuvinte, au luat forma poemelor cuprinse între cele două coperte. Pornind de la o sintagmă sau după o idee unitară, cuvântul determinant fiind bolduit, poemele apar grupate câte trei după aceste criterii, în minicapitole cu titluri sugestive: Concert de greieri, Spre asfințit, Frisonul luminii, Fără îndoială, Clipe de tăcere, Rădăcini, etc. Se simte pe parcursul lecturii o nostalgie a trecerii timpului, o atitudine meditativă ușor aforistică asupra vieții, a umanului. Un abandon tainic va scoate la lumină, treptat, unda nevăzută a gândirii, a cugetării omului implicat între cerințele și îndatoririle vieții. Se pare că autoarea a descoperit în apele propriei oglinzi, oglinda ființei, izvorul discursului liric și calea spre inima publicului. În calitatea mea de cititor m-am transpus ipostazelor transmise de cuvinte, dornic să descopăr fiorul liric și emoția dincolo de formă, număr de silabe, dincolo de subtitlu, denumire sau rigorile severe ale genului, de obârșie nipon. M-am lăsat în voia cuvintelor, fără a cerceta analitic, fără să caut procedele stilistice sau valorile estetice specifice unui gen anume și, imaginile inefabilului au venit spre mine, prin frumoase poeme. Cred că afinități neștiute ne aduc împreună, într-o meditație și contemplare universală cu vădite accente de umanitate, dând cuvintelor greutate, căutarea răbdătoare a amănuntului, a frumuseții clipei, o frumusețe gravă și delicată, plină de emoție. Mă voi referi în continuare la câteva poeme dintre cele cuprinse în minicapitolele citate mai sus. Pornind de la însemnări voit simple și reale: concert de greieri / în plină stagiune / pe prispa casei, urmate de respirarea plină de sinceritate: la adăpostul nopții / și secretele noastre, se creeaza acel cadru idilic cu care, mare parte dintre noi, ne identificăm. Alăturarea fericită a cuvintelor din prima parte a poemului stagiune și prispa casei, fac trecerea de la contemplarea destinsă dar rece, spre clipa aproape senzitivă, plină de căldură și însemnătate, subliniată în silabele cuvintelor secretele noastre.(Concert de greieri) În primul poem din secvența Spre asfințit, o simplă aluzie la cireșele amare, îmi trimite gândul la rotirea pe orbita vieții, la vicisitudinile ei, somnul, trezirea și revenirea inevitabilă în matca rodnică a tinei, într-o solemnă religiozitate: Îngenunchiat strâng / cireșele amare / în plin asfințit – descopăr destinația / însă uit cărarea. În următorul poem din aceiași secvență, curgerea ireversibilă a timpului sugerată de nisipul clepsidrei îndeamnă la reflecție, împăcarea cu sine și mai ales cu semenii, într-un cuvânt despietrirea, dăruirea. Dăruirea ne stă în putere, la fel ca și gestul întoarcerii clepsidrei. Se subînțelege aici prezența și importanța unui interlocutor intim căruia îi încredințează cu sinceritate gândul devenit rugă: Palide raze / în nisipul clepsidrei / aproape de-apus – mă doare lacrima ta / și înalț o rugăciune. (Spre asfințit) Fiecare poem din Frisonul luminii este străbătut de firul roșu al credinței că pe drumul devenirii vom și găsi ceea ce căutăm. Între șovăire și privirea atentă lumina poate avea adâncimi, realitatea obișnuită poate deveni una magică, înfăptuită printr-o altfel de vedere, cea lăuntrică. Cum altfel dacă nu însemnate cu lumină sunt și cuvintele poemului: Copaci înfloriți / pe oglinda râului / un blând vitraliu - în zori de zi-mbrățișez / adâncimea luminii. Ajungem, în secvența următoare, la sertarul cu vise al memoriei în care, euri contrarii se ciocnesc și din acele atingeri fulgurante se naște ideea de zbor, de înălțare. În fața culorii de ceară a îndoielii aripa triumfă: Adesea simt că-n / sertarul memoriei / sunt încă vise – îmi scutur îndoiala / și-mi deschid aripile. Sau, printre fulgi de nea ființa pătrunsă de gerul rațiunii, purificată parcă, face loc acelorași contrarii. De astă dată cu valoare de certitudine: fără îndoială sub / cenușă-s cărbuni aprinși (Fără îndoială). Și, după un concert de greieri, spre asfințit, sub frisonul luminii, fără îndoială în clipe de tăcere se va produce un miracol. Cel al evadării, dar nu oricum, evadarea în alb, albul foii, aducându-i astfel împlinirea. Mi-am permis să mă joc folosind în exprimarea de mai sus chiar cuvintele autoarei. Sunt titlurile minicapitolelor de început ale cărții. Și, revenind: Uneori / înșirăm clipe de tăcere / în firul vieții, ca și cum am număra în întuneric mătănii sau am înșira pe ață semințe de pin, pentru un scop numai de noi știut sau, pentru a rămâne față în față cu noi înșine: răsucim cheia-n ușa / unor lecții de viață (Clipe de tăcere). În următorul poem vom urmări rostul și importanța rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt: Prin ceața deasă / toiagul umilinței / în dezordine – la poarta încercărilor / rădăcinile adânci; să observăm aici legătura subtilă dintre toiag și rădăcini. În drumul spre desăvârșire avem nevoie de un sprijin, acel toiag(al umilinței) poate deveni sceptru. Răbdarea, înțelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în ființa noastră, cu umiliță vor ieși la lumină. În final voi comenta două poeme, alese la întâmplare. Astfel: Pulberi de lună brodează clipele în fresca unui vis – deșertul de regrete brăzdat de-amare lacrimi Un semtiment de zădărncie al inimii tânjind mereu după ceva dispărut; întâlnim aici o metaforă extinsă: pulberi, vis, deșert, transformate de amarul lacrimei în regret profund. Cele două cuvinte: brodează și brăzdat, prin analogie, dau fluiditate și suplețe poemului. Mult mai ancorat în realitate următorul poem: Sub ceru-nstelat umbrele catargului șterse de valuri – pun geană peste geană înecând nesomnul. Imaginea catargului dispărut fără urmă, poate semnifica sfârșitul sau începutul unei călătorii în expansiune de sine, odihnitoare și plină de mister. Un fior ascuns străbate cartea ca întreg, extazul contemplativ împletindu-se cu o nostalgie a depărtărilor, a solitudinii. Demersul expus în cuvântul de mai sus, este în strânsă legătura cu starea mea de spirit în acest moment al lecturii și așternerii pe hârtie a impresiilor. Libertatea interpretării și împăcărea propriei imaginații cu prezentul zgomotos al vieții, mă determină să afirm că Vasilica Grigoraș știe să transmită, cu emoție, adevăruri universal valabile, starea de creștere a ființei pe drumul imaginar al înțelegerii spre tărâmul comun, situat în sfera idealului și sensibilității multora dintre noi. Ana Urma(23.11.2016)