Oricât de lină e linia de lumină
o liră de crepuscul
e lerul lin
al licărului leorb
de lentoșag
E liniște lacustră
lac licărind
din liră picur
linii de mintoșag
Cât de grăbit așternusem
pumnul de țărână
peste bunica
și am plecat
Eram grăbit să colind lumea
Mama-mi pusese în buzunar
firul statorniciei
l-am pierdut
în prima gară
Grăbeam fuga de mine
ani
Plecasem să-mi culeg
simțirile-n amurg,
am întins plasa de gânduri;
măcar unul să prind
să-l scutur de toate uitările,
să-l rețin,
să-l păstrez cu mirările.
Furasem ștrengar
apusul întors
cu fața
stau în rând după pâine
și foamea mea se boltește tot mai sus
se sprijină pe coaste
neavând pe ce să cadă
l-am dat jos pe Icar
a ajuns prea departe
înconjurase pământul în 81 de zile
și tot nu
O pajiște în care
Se odihnesc cocori..
Fânul nu poate păstra
Inefabila lor
Grație ostenită
După atâta migrație.
O glastră cu salvie
Și margarete
Nu are glasul lor
Fiind atinsă.
Și totuși...
Se
Dacă aș fi o floare mută,
Te-aș striga înflorind,
Și m-aș ofili, că nu m-ai văzut.
Dacă aș fi un fir de iarbă,
M-aș ruga vântului, ca să mă bată spre tine,
Să te văd mai îndeaproape.
Dacă aș fi
pe stradă, atmosfera e de basm –
se poate eu să am prea mult sarcasm –
e-aproape Sfânta Vineri (azi e joi)
și vine sâmbăta fără de ploi,
c-au anunțat la meteo recent
că va fi soare (unul mai
Trebuie să plec.
Am picioarele murdare
de atâtea drumuri.
În fiecare zi — războaie,
chipuri uitate
prin capele mortuare.
Mă gândesc să dau mită
acestei suferințe,
să-mi îngăduie
un fluture cât o supernovã
face un ultim salt
spre întuneric
oricum ziua supernovele
ca şi toate stelele
se ascund cel mai bine
numai soarele face pe deşteptul
când pe o limbã de clopot
un suflet
am închis adevărul
am lăsat doar mânia să măsoare distanțele
orice gând este un ucigaș plătit
care întârzie mereu
nu te mai ruga la golul din palme
acolo nu e mântuire e doar piele moartă
lumea se
Descheie-mi nasturele de pe inimă,
să-ți vezi tronul
dezgolit
și cel de pe sânii
plini de reproșuri,
copaci printre crăpături.
Coboară și în pântec,
la masă
am pâinea aburindă
dospită într-o bucată
dacă nimic nu are neapărat un sens fix,
dacă lucrurile nu se întâmplă cu un motiv,
dacă tot ce avem este confirmation bias și outcome bias,
dacă și coincidențele sunt doar chestiile pe care le
Iubito, s-ar putea să-ți doară ori, mai curând, să nu, deloc,
Îți scriu privind, printre confuzii, la oamenii ce ies din bloc.
Și sunt nimicul care scrie despre nimicul care sunt, îmi trec
poate că tu respiri prin trandafiri și le transpiri veștejirea,
poate,
n-aș putea spune că te cunosc îndeajuns,
încât să îți simt razele cum îmi pătrund, cu efect binefăcător, în sânge;
ești doar
Pune-mă cumva
într-un vers de-al tău,
să-mi odihnesc gândul
și înțepătura din coastă.
Și peșteră de mi-ai face
într-o icoană
și o rugăciune,
cu tine la intrare.
Fă-mi pat din trupul tău,
sărut să
Și vine o vreme când ziua e an,
Și anul secundă grăbită,
Și birtul din gară e calul troian,
Și halba cu bere-i ciobită,
Și trenuri mai trec doar atunci când nu ești,
Și ești când te-ascunzi
El a atins butonul roșu
fără să știe că, în copilăria florilor,
ea coborâse în cântecul de chitară
ca într-o fântână cu apă
numai bună de băut la pritocitul visurilor.
Privirea i se făcuse
Sâmbătă 17 octombrie 2026, am avut norocul să mă aflu, de la ora 19.00, printre spectatorii care au umplut până la refuz „Sala Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, din capitală, în cea de-a doua zi a
de un caiac verde
pe deasupra unui oraş scufundat
(care fãrã o cãmaşã de in ar putea fi fericirea)
botezat la masculin doar aşa
ca sã poatã despãrţi raiul de iad
într-o zi de sâmbãtã
este ca şi