dan plesa

daan e singur stă la fereastră și privește păsările din când în când o ceață groasă îi acoperă gândurile din când în când ceața asta groasă îi coboară până la genunchi și-apoi până la

daan și-a construit o lume numai a lui a tăiat-o din beznă în lumea asta daan a desenat lumini și umbre în lumea asta dan se poate întoarce de pe o parte pe alta și poate dormi liniștit e o

cât e de ușor să mi te închipui pierdută pe străzi printre case și grădini printre oameni peste care viața nu va trece niciodată ca un tanc

-Poftiţi domnule Preda, poftiţi! Cu una dintre mâini deschise uşa iar cu cealaltă îl impinse încetişor pe domnul Preda înăuntru, apoi intră şi el. -Aşezaţi-vă aici domnule, şi cu un gest larg

uneori sufletul mi se îmbracă în haine cernite asta îl face să pară mai slab alteori îl acopăr eu în verde şi roşu ca pe un pui de ţigan

îmi răsucesc gândurile în foițe subțiri de țigară mă îmbăt în fumul lor doar așa îmi fac curaj să-ți scriu

anul marii creațiuni a început să cumpărăm deci lut și apă și să facem umbre după chinul și asemănarea noastră să suflăm peste ele duh și să le-nvățăm s-o caute

nici n-ai putea să scoți altceva din joben decât tristețe ca după o durere de dinți te ridici din pat gata de ducă gata sa iei străzile în piept cu tot foșnetul lor fără de care dimineața

nu despre mine nimic de spus umbra dimineții o cutie cu fotografii alb-negru și-același robinet din care picură migrena

ce-ai să-i spui când va veni ca o furtună întunecată la chip și fulgerând din priviri ai sta înainte-i nu să lupți ci ca într-un război dinainte pierdut

luminile orașului tulburi și reci vreme rea ar zice unii tăcută ea se piaptănă-n oglinda spartă șapte ani de ghinion dar n-am să-i spun cum singurătatea se întinde ca o pată pe tavan

dimineți plăpânde când până la ușă calci pe cioburi nu nu e nimeni doar umbre gata să intre înăuntru ca-ntr-o gară părăsită

așa-s nopțile ochelarii ei pe noptieră privirile căzute nu-i spui te așezi doar în adâncul canapelei ca într-o grădină de caiși

nici urmă de noi iar veacul trece ca o ploaie de vară printre duzi tăcerea poartă plete și cu ochii mari păzește drumul

de-aș putea râde să-i stau înainte și să-i spun tu peste ape punând aici o sămânță lăsând dincolo un gând șoptind creșteți umpleți pământul văzduhul și adâncurile

i-aș putea spune uite de dimineață și până seara vorbele mi se-amestecă în căldura orașului apoi noaptea le-adun în povești numai bune de pus pe rănile-mi deschise dar nu-i aici

încotro îți îndrepți spatele pe care universul n-a pus nimic îți scuturi mâinile așa cum crezi că ar face si ea și te-așezi ceri o bere și-o cafea de citit ai tu aici și totuși în altă parte

ne-au căzut brațele în vântul nopții undeva ea se întoarce pe partea cealaltă o mână de barbat a blocat ușa și-i mângâie sânii pisicile televizorul și-o cutie cu bomboane la 4 dimineața o

și dacă te-ai întinde pe jos nu să privești spre cer nici să adormi ca după boală ori ploaie dacă te-ai întinde zic nu să mori ci să fii călcat în picioare și purtat pe tălpi

azi aș fi vrut să încerc ceva nou să beau ceva de neimaginat gânduri despre care să pot vorbi poate un puzzle care să mă țină săptămâni cineva să sune și să zică te-am visat azi-noapte și-am

orașul despre care am mai vorbit și care ne poartă sâmbetele înțelegem de ce și nu ne mai miră nimic încercăm doar să rămânem teferi printre vorbele pe care nu le-ascultă nimeni cumva e

cumva ți-e drag trenul ăsta care se îndreaptă cu tine spre iad întunericul și gările unde cobori să bei câte-o cafea singurătatea din compartiment semnalul de alarmă tras adesea în câmp și

să știi că n-am încotro mă agit mă zbat ca și când n-aș vedea că până la tine e un oraș întreg pe străzile căruia pândesc bărbați înalți și siguri pe ei

n-am nevoie de nimic vorbele în care mă ascund îmi sunt suficiente aici mi-am îngropat toate gândurile bune și nefolositoare un punct pe-o hartă pentru care s-au dat mari bătălii n-am să fug