ea n-are vârstă ori eu
unul nu-mi imaginez vreun
timp care să i se potrivească
de aceea mă mișc
de jur împrejurul ei
ca un satelit uneori
îngenunchiat alteori târându-mă
așteptând să-mi calce
mă descompun pe drumul ăsta
al întoarcerii lăsând ici-colo
câte un os ori o bucată de piele
doar părul mi-e mai des ca niciodată
ea se ține pe urmele mele adună
ce poate
are sacul plin si greu
cum să nu sar gardul să vă aduc
batista aia roșie cu buline
o văd în mărăcini luată de
vânt târâtă prin iarba înaltă
și-mi pare bine ca sunt aici
că mi-ați spus că vă ajut
nu nu e mare lucru
ea n-a plecat e aici lânga tine
ascultându-te
ori poate s-a întors acum
asta n-ai de unde s-o ști n-o
întrebi te rezemi de perete și
înșiri cuvinte vin ele de undeva
ori poate răsar așa din
și-am luat mașina aceea
de gunoi ne-am urcat cu toții
mulți nu glumă drumul a
fost lung ani de zile
aveam să mergem pe un soare
torid nopțile dormeam cu rândul
până aici la răscruce unde
m-am
în acest tablou fără nume
pictorul anonim de altfel
a încercat cu propriul sânge
să ridice la rang de artă
o pânză mortuară în rame de nuc
lăsând ici-colo multe pete albe
în compensație pentru
el joacă teatru în fața ei
e gol și nu-i de mirare cum
pare că se târăște prin aer
cu toate trucurile alea de
artist și-i beat
ea bate din palme nu-i
oarbă și nici proastă
ridică de jos
cei mai mulți dintre noi
ținem brațele întinse în chip
de leagăn pentru ele să vină
cu pletele și sânii goi să râdă
în vântul serii așa cum ni se
uită în ochi și cum noi plecăm
privirea
dar
pe această fotografie alb-negru dacă
ștergi praful și-ți pui ochelarii
luați mai ieri de la târgul de vechituri
unde ai fost dus de mână printre
lucruri demult apuse care îți seamănă
de fapt
sunt vise blânde care nu se pot
povesti odată trezit rămâi cu
ochii închiși fără gânduri rechemând
doar somnul acela liniștit în care
continuarea să vină firesc fără
patimi făcând posibil orice
eu n-am lacrimi stau tot timpul
cu un fel de rugină pe pleoape
de aceea nici nu văd și nu mă pot
orienta ea simte și nu mă întreabă
își trece timpul povestindu-mi despre
niște drumuri pe care eu
dacă ai putea să o iei de la început
cu ea plimbându-vă pe malul acelei
ape limpezi spunându-i jurând cu
zâmbetul acela de rană al gurii că ai
putea s-o iubești așa cum nimeni și
că peste ani
ea e atât de înaltă și nu e
departe în fața mea știe că o
privesc nu se întoarce așteaptă
să plec fără să-mi întindă vreo
mână unde să mă duc acum aproape
că vreau și eu că-i știu ochii
în mine
să nu uit visul meu cu ea
înrădăcinată pe malul unei ape
tulburi și ieșite din matcă
eu trecând pe acolo calm rostind
rugăciuni nerușinate ea chemându-mă
din frunze dezvelindu-și trunchiul
eu
așa cum spun eu o poate face aproape
oricine trebuie doar o gură mută
și niște mâini fără degete
te apleci spre ea și-o privești în
ochi ea cu adevărat îți va spune nu
neștiind cum de-a găsit
mi-ați adus un scaun să șed
să mănânc și să vă povestesc
ce se mai întâmplă prin lume
dar eu n-am decât tăcerea și
ochii cine sunt eu să vă purtați
frumos cu mine câtă bucurie in
voi
DP