dan plesa

un fel de copac crește din mine înălțându-se drept acoperindu-mi vorbele cu o umbră deasă și de nepătruns otrăvește totul în jur așa-mi explic nisipul acesta pe care-l văd pretutindeni cu

gândurile acestea ale noastre încercând să răzbată la ea departe netezindu-i drumurile să meargă și să râdă ca în amintirile acelea în care o privim de-alături fără vorbe doar presimțind

eu pot doar în fiecare dimineață să mă trezesc să-mi arunc ochii roată prin tot ce-am visat să o caut tot nu e apoi să mă ridic cu umbra ei în gând care să mă urmărească toată ziua ce și-ar

vorbele acestea ale noastre încercând să o aducă înapoi spunându-i pe nume ca în trecut făcând din ea acea ființă ușoară și cu ochi mari pe care nopțile să ne-o trimită iarăși aproape reală

dacă ai putea să o privești în ochi să-ți înalți privirea atât de mult să nu-i spui decât numele ori să-ți ridici doar mâinile să alungi apoi tăcerea și spaimele atâtor ani dacă ai putea să

să ne așezăm într-un alt loc unde să-și țină ochii spre noi și în lumina aceasta clară să stăm jos și să așteptăm gestul acela al ei care să ne ridice și să ne dea viață după chipul și

sunt un drumeț din vremuri străvechi bale îmi curg pe piept vorbele pe care nu le spun sunt aceleași umbra îmi ține o altă umbră mult mai aproape cineva care merge înainte ori poate

noaptea aceea ultimă din care ne-am trezit orbi și fără voce ca un început al unei alte lumi cu propriile ei sunete și închipuiri nemișcătoare o apă adâncă în care odată înecați nu ne mai

de ce să o așteptăm să-i ieșim înainte și să-i întindem mâinile să pășească uimită ca niciodată și să vadă în tăcerea noastră toate vorbele lumii acesteia și altele multe ce stau să se nască

eu n-am gesturi pe care lumea să nu le știe și aprecieze tocmai de aceea mă mișc pe mijlocul străzii după cum mi-e firea și le vorbesc unora celor care nu mă ascultă despre cutremure și despre

așa am pornit eu la drum de unul singur încercând ici-colo întrebări din care se iveau spaimele acestui clopot pe care îl port de la început ascuns sub haine ca un rod dintr-o altă viață un

vorbele acestea pe care le știm atât de bine să i le spunem ca un gând necurat ori ca o piază rea pe care să o alungăm apoi și să încercăm în tăcerea de după un altfel de cuvinte și priviri

dacă ai putea să dai nume lucrurilor ei să le spui așa ca la început vorbe pe care nimeni niciodată și să le așezi apoi pe rând la picioarele ei și s-o întrebi să șoptească da sau nu ori să-și

drumul acesta pe care l-am urmat întru-totul ne ține gândurile într-un loc l-am fi uitat fără mireasma ei tare ca viața însăși și fără spaimele rămase de-atunci ca un peisaj același pe care

vorbele acestea pe care ea ni le spune trimițându-ne departe înapoi într-o vreme pe care am mai trecut-o odată aduc la suprafață timpul acela care deși nu mai există e atât de aproape și rămas

v-am povestit despre lucruri care nu s-au întâmplat niciodată lucruri care din vise își trag lenta înălțare si care așteaptă ca timpul să le scoată la lumină după ce vorbele au devenit de

aș fi putut îmbrăca hainele mele cele negre așa ca mai demult și să trec pe sub cortinele căzute să iau cu mine vorbele și să le arunc printre pereți să ascult apoi murmurul celor ce n-au

aș fi putut totuși întârzia pe meleagurile astea încă timp îndelungat până când ținut de mâini mi-aș fi descoperit ochii în umbra unor ferestre de la mansardă unde surâsul ei mi-ar vorbi despre

ar fi trebuit să-mi cunosc spaimele la fel de bine ca pe mine însumi spunându-le unora ori altora făcând din ele mingi colorate pe care timpul să le dea de-a dura ca pe niște vorbe

inima asta a mea crește într-o zi cât altele în zece pentru asta trebuie să devin și eu pe măsura ei așa că îmi petrec nopțile răscolind lucruri ce mi-au fost date spre păstrare voi dormi mai

nici nu știu cum ar trebui să se citească o poezie pentru ca timpul să stăvilească beția asta a noastră iar ochiul extras din punctul lui mort să înceapă a se roti ca un ghem pe care

eu n-am nici o vină că roadele timpului se văd abia acum am așteptat cu trufie vremea asta în care cântărim prea puțin nu mă mai pot întoarce umbrele au acoperit tot drumul cu pagini albe

ea această femeie numai ochi îmi țese părul într-o mantie lungă n-o grăbește nimeni și nici nu-i spune să stea de fapt n-am decât să încetez a mai cânta orbirea prin mâinile ei n-am decât să

cineva își strigă numele printre noi și există în asta o rușine peste care nu putem trece abia dacă spre seară s-ar încumeta vreun altul să-l ia de mână să-i arate cum de departe ea ca un