poate că trăim așa cum am fi vrut
ori poate că asta am vrea
să spunem lumii
oamenilor care trec pe lângă noi
împiedicându-se în brațele noastre
și privind urât înapoi
și socotind dacă să
ea e un fel de ceață
care a pătruns peste tot
și nu se ridică
pentru că e toamnă
și pentru că nu te aștepți
să plece
și dacă s-ar duce
tot n-ar folosi
pentru că ți-a intrat în oase
și ți-a
ne-a fost bine un timp
nu mult
atât cât a fost
acum doar vorbim despre asta
fără încetare
însă nu spunem cuvinte
ar fi prea ușor
ci ne privim prin oglinzi
iubita mea își ține sufletul
într-o oglindă cât un perete
nu-i e teamă că zilnic
trec pe acolo
și-o privesc în ochi
nu-i e teamă că s-ar putea face
noapte mai devreme
îmi spune mereu că
și
vorbe de-ale ei
pe care le-a lăsat înăuntrul
nostru să roadă
și să surpe totul
cu tot ce s-a ridicat de la-nceput
și dinainte încă
cuvintele ei
poate aceleași
pe care le spune orice femeie
încă mai avem cuvinte
la-ndemână pe care să
i le spunem
să-i arătăm noaptea
așa cum e ea
și zilele așa cum au trecut
să-i povestim despre
ce-am adunat din clipele acelea
cum ducem totul
un soi de vierme
a săpat în noi găuri adânci
pe aici ni se pierde viața
pulsând și încleindu-ne hainele
însă ne-am obișnuit
și numai uneori ne oprim
și luăm aminte
la tot ce ne curge pe
ne-am așezat fricile într-un
soi de alergare neputincioasă
din fața lumii
așa pornim
întotdeauna cu ochii mari
și tresărind de groază
apoi ne oprim într-un fel de
sfârșeală a vieții
și ne
poate că există o viață viitoare
și o scriem acum
cu urmele pe care le lăsăm aici
eu de aceea mă mișc ca gândul
pentru orice eventualitate nu dorm
nopțile
și las înapoi o apă adâncă
de
am gândurile spălate de tot
ce-a plouat în lumea asta
de la potop încoace
în felul acesta lichid gândesc eu
ca dintr-o albie cu mâl și
frunze moarte
ea s-ar mira auzindu-mi curgerea
s-ar privi
nu ne-am lăsat
de atâția ani îi tot explicăm
ce ar trebui să vadă în cuvintele noastre
la început ne privea uimită
o dureau sunetele
își facuse un obicei în
a-și da jos ochelarii
ca o trecere
să nu mai respiri
prin asta o faci să trăiască
îi dai viața aceea
care o face capabilă să te uite
și zâmbetele pe care le poartă
ca pe podoabe
la vedere
și să nu-i mai vorbești
ar vedea lumea
ce-ar fi să-i arătăm tot ce i-am scris
să-i strecurăm pe sub ușă caietele
întregi pe care le adunăm de pe
străzi cu tot ce ne împiedică să
ne plimbăm ca niște oameni fericiți
cu tot ce ni se
anii aceștia în care au încăput
orașe întregi cu tot ce s-a
scris pe zidurile lor
anii aceștia care s-au pierdut pe
ei înșiși
anii aceștia care ne-au întors
de unde am plecat
anii aceștia
există muzica ei
muzica prin care privim lumea
ca pe o roată cu spițe
există locurile ei
aceleași clădiri umede
și dâmbovița la drept
există lumea ei
și-i vom cere anii ăștia înapoi
cumva
ai putea să nu-i mai vorbești
niciodată nici măcar atunci
când din întâmplare te-ai
găsi în calea ei și te-ar privi
ca pe-o fotografie pe care n-a
mai văzut-o de ani și s-ar
apropia să
ne-am obișnuit să luăm dimineața
doze de aer închis
de aceea ne trezim târziu
și așteptăm în pat ore bune
să plece ea
și cortegiul ei de umbre
care ne amețește
și nu putem merge și nu
ne
să ne așezăm și să-i ascultăm
vorbele ca și când ar vrea să rămână
ca și când ne-ar spune despre
prietenele ei
și despre lucruri pe care ea
nu le-ar face niciodată
ca și cum n-am fi de față
ci
ce dacă tot visăm
că ne înghițim mâinile de foame
și-apoi privim de jur-împrejur
la fel de triști
ascunzându-ne cioatele adânc
ce dacă nu ne putem saluta semenii
ca orice om normal
ci doar
rănile noastre adânci cât
să bagi o lume întreagă
cu toate umbrele și cărările ei
cu ochii ei sticloși lăsați
la uscat
cu hainele întoarse pe dos
ca într-un carnaval burlesc
în care o cauți
m-am întors în orașul acesta
în prafurile lui lunare
acu-s zece ani
cine-ar fi crezut că vremea
ne va trece ca prin ascuțișul sabiei
cine-ar fi zis că dragostea
vine și trece ca o armată
ne-am ales vorbele cu cea
mai mare grijă
ca despre o boală ascunsă
la care ai ajuns să ții
și care știi că de-o viață
întreagă ți s-a cuibărit sub haine
și s-a făcut comodă
ne-am ales vorbele
sunt orbul pe care îl știi
dimineața făcându-și unghiile
cu noroi
mutul care începe
să spună cuvinte mari și
incredibil de lungi
sunt acel surd care-și
ascultă inima cum iese la vedere
spre
vor fi vorbele tale
ca un fel de palme răsunatoare
date în public
am să rămân acolo pe loc
și-am să-mi plec capul
privind pământul cum se deschide
are să ningă apoi
acoperind toate urmele