dan plesa

poate că trăim așa cum am fi vrut ori poate că asta am vrea să spunem lumii oamenilor care trec pe lângă noi împiedicându-se în brațele noastre și privind urât înapoi și socotind dacă să

ea e un fel de ceață care a pătruns peste tot și nu se ridică pentru că e toamnă și pentru că nu te aștepți să plece și dacă s-ar duce tot n-ar folosi pentru că ți-a intrat în oase și ți-a

ne-a fost bine un timp nu mult atât cât a fost acum doar vorbim despre asta fără încetare însă nu spunem cuvinte ar fi prea ușor ci ne privim prin oglinzi

iubita mea își ține sufletul într-o oglindă cât un perete nu-i e teamă că zilnic trec pe acolo și-o privesc în ochi nu-i e teamă că s-ar putea face noapte mai devreme îmi spune mereu că și

vorbe de-ale ei pe care le-a lăsat înăuntrul nostru să roadă și să surpe totul cu tot ce s-a ridicat de la-nceput și dinainte încă cuvintele ei poate aceleași pe care le spune orice femeie

încă mai avem cuvinte la-ndemână pe care să i le spunem să-i arătăm noaptea așa cum e ea și zilele așa cum au trecut să-i povestim despre ce-am adunat din clipele acelea cum ducem totul

un soi de vierme a săpat în noi găuri adânci pe aici ni se pierde viața pulsând și încleindu-ne hainele însă ne-am obișnuit și numai uneori ne oprim și luăm aminte la tot ce ne curge pe

ne-am așezat fricile într-un soi de alergare neputincioasă din fața lumii așa pornim întotdeauna cu ochii mari și tresărind de groază apoi ne oprim într-un fel de sfârșeală a vieții și ne

poate că există o viață viitoare și o scriem acum cu urmele pe care le lăsăm aici eu de aceea mă mișc ca gândul pentru orice eventualitate nu dorm nopțile și las înapoi o apă adâncă de

am gândurile spălate de tot ce-a plouat în lumea asta de la potop încoace în felul acesta lichid gândesc eu ca dintr-o albie cu mâl și frunze moarte ea s-ar mira auzindu-mi curgerea s-ar privi

nu ne-am lăsat de atâția ani îi tot explicăm ce ar trebui să vadă în cuvintele noastre la început ne privea uimită o dureau sunetele își facuse un obicei în a-și da jos ochelarii ca o trecere

să nu mai respiri prin asta o faci să trăiască îi dai viața aceea care o face capabilă să te uite și zâmbetele pe care le poartă ca pe podoabe la vedere și să nu-i mai vorbești ar vedea lumea

ce-ar fi să-i arătăm tot ce i-am scris să-i strecurăm pe sub ușă caietele întregi pe care le adunăm de pe străzi cu tot ce ne împiedică să ne plimbăm ca niște oameni fericiți cu tot ce ni se

anii aceștia în care au încăput orașe întregi cu tot ce s-a scris pe zidurile lor anii aceștia care s-au pierdut pe ei înșiși anii aceștia care ne-au întors de unde am plecat anii aceștia

există muzica ei muzica prin care privim lumea ca pe o roată cu spițe există locurile ei aceleași clădiri umede și dâmbovița la drept există lumea ei și-i vom cere anii ăștia înapoi cumva

ai putea să nu-i mai vorbești niciodată nici măcar atunci când din întâmplare te-ai găsi în calea ei și te-ar privi ca pe-o fotografie pe care n-a mai văzut-o de ani și s-ar apropia să

ne-am obișnuit să luăm dimineața doze de aer închis de aceea ne trezim târziu și așteptăm în pat ore bune să plece ea și cortegiul ei de umbre care ne amețește și nu putem merge și nu ne

să ne așezăm și să-i ascultăm vorbele ca și când ar vrea să rămână ca și când ne-ar spune despre prietenele ei și despre lucruri pe care ea nu le-ar face niciodată ca și cum n-am fi de față ci

ce dacă tot visăm că ne înghițim mâinile de foame și-apoi privim de jur-împrejur la fel de triști ascunzându-ne cioatele adânc ce dacă nu ne putem saluta semenii ca orice om normal ci doar

rănile noastre adânci cât să bagi o lume întreagă cu toate umbrele și cărările ei cu ochii ei sticloși lăsați la uscat cu hainele întoarse pe dos ca într-un carnaval burlesc în care o cauți

m-am întors în orașul acesta în prafurile lui lunare acu-s zece ani cine-ar fi crezut că vremea ne va trece ca prin ascuțișul sabiei cine-ar fi zis că dragostea vine și trece ca o armată

ne-am ales vorbele cu cea mai mare grijă ca despre o boală ascunsă la care ai ajuns să ții și care știi că de-o viață întreagă ți s-a cuibărit sub haine și s-a făcut comodă ne-am ales vorbele

sunt orbul pe care îl știi dimineața făcându-și unghiile cu noroi mutul care începe să spună cuvinte mari și incredibil de lungi sunt acel surd care-și ascultă inima cum iese la vedere spre

vor fi vorbele tale ca un fel de palme răsunatoare date în public am să rămân acolo pe loc și-am să-mi plec capul privind pământul cum se deschide are să ningă apoi acoperind toate urmele