dan plesa

mi se spune că n-am suflet că undeva în adâncul meu un cub de gheață plutește pe-o mare de gânduri de aici mâinile reci și respirația winterfresh

suntem singuri și coborâm la metrou ca și cum ar veni câte unul pentru fiecare dintre noi ca și cum ar mai opri apoi în alt oraș

ai putea să treci pe dinaintea mea să-ți dai doar părul de pe frunte să nu zici decât bună și să te duci mai departe cu zâmbetul și cu mirarea celei care știe că în orice zi s-ar putea

să te duci la magazinul din colț și să ceri două bucăți de tristețe la pachet o jumătate de kilogram de tăcere și-o sticlă de singurătate că cea de ieri ți s-a terminat

tot ce-mi trebuie e o spaimă care să mă țină îngropat până la gât ori măcar până la subsuori în orașul acesta pe care nu-l mai văd decât dimineața devreme și seara puțin ca demult când mă

sunt acel bărbat blând ca turnat în plumb care umblă cu ochii închiși atunci când se întoarce dimineața de la cârciumă îmi aprind țigara și prin rotocoale de fum îi dau la o parte pe

să ne aranjăm gândurile așa cum se face în singurătate apoi așezați în așteptarea ei să ne fumăm țigările ca și cum ne-ar fi înainte și ne-ar privi adânc și noi tăcuți uitându-ne într-o

străzile astea pe care treci îngândurat la ore imposibile târând după tine tinicheaua zilelor vorbind încet și așteptând nu răspunsuri ci încurajări pentru diminețile următoare \"of nici mui

aș vrea să te văd intrând pe ușa mansardei mele și așezându-te în fotoliu să-mi povestești despre cum ziua întreagă și seara chiar te-ai fi întors să vezi ce-ți scriu ți-aș spune că nu-ți

să fii ceea ce nu poți visul de-aiurea venit odată la două săptămâni și dus apoi zile întregi fără să spui cuiva fără să ridici ochii ca și cum ceilalți n-ar ști n-ar vedea cum

iubita mea trăiește într-un soi de tablou nu coboară niciodată decât pentr-a se-ntinde lasciv când întors acasă îmi beau mințile atunci cu încăpățânare mi se-așează-n brațe apoi ne

\"bețivuli\" e singur și \"paia\" la fel amândoi își poartă sâmbetele prin locurile în care alții râd la stele atunci când se întorc din lungile lor adormiri ne povestesc nouă tot ce-ar

ne-am putea așeza pe-o bancă să privim oamenii cum râd cum trec aplecându-și capetele să ne vadă mai bine noi salutându-i ei spunându-și în fraze lungi p-ăsta nu-l cunoaștem tocmai acum s-a

să ne scriem nouă înșine despre ea să povestim aici începutul și sfârșitul și drumul ca o roată întoarcerea și locurile aceleași doar noi alții apoi să ne oprim cumva să privim foile

câțiva bani pe care să-i culegem de pe jos o sticlă pe jumătate cu bere caldă puțină pâine un colț mucegăit o cămașă fără nasturi și-o față zdrelită apoi ea trecând

citesc în fiecare seară câte o poezie uneori cu plictis și-n fiecare seară apoi cineva vine lângă patul unde zac și îngenunchează îi povestesc în cuvinte puține tot ce n-am făcut peste

să ne descriem mersul până la ea pe străzi noaptea împiedicându-ne de ceilalți așteptând la semafoare în ploaie același drum și aceleași vorbe ca baloanele sparte unul după altul și

sunt lucruri puține de jur-împrejurul meu lucruri pe care le pot așeza într-un rucsac aceleași de la început uzate de ani și palide urcându-le prin trenuri și coborând pentru-a le oferi apoi

sunt un personaj anonim fără voință mă trezesc uneori cu țigări fumate între degete ca după beție și vărs încontinuu ore întregi mi-ar prinde bine o femeie măcar seara până adorm că dimineața

ne vin bine hainele și pantofii lăcuiți floarea la rever nasturii bine încheiați cămașa albă și lucioasă pălăria ca din reviste și bastonul atâta doar că ne curg bale pe piept

după asta vor veni femei pline de viață să ne vadă mersul și statura și noi vom spune da să vină să ne caute chiar dacă suntem risipiți chiar dacă locul în care stăm e gol și dat cu var

să ne amintim vorbele pe care le auzim în stradă când atenți ne-apropiem de ea fără să vadă fără să știe trecându-i doar ca o adiere prin păr și înfiorându-i pielea să le aducem acasă

am putea să-i cântăm când trece nu mare lucru ci așa cât să-și întoarcă privirea să simtă aerul tremurând nu să ne vadă poate nici n-ar vrea ci să-și spună vocea asta parcă o știu de când

trebuie să avem grijă tot ce ni se întâmplă ne întoarce pe dos ca pe o mănușă scoțându-ne măruntaiele afară că trece lumea înfometată ciugulind tot ce-i comestibil și lăsând restul în soare