ai să te vezi singur
într-o altă viață
cu un nume pe care
să-l urăști
vei sta printre cărți
pentru ca nu-i așa
hârtia ține de cald
și-ți vei numara degetele
întotdeauna vor ieși
mai puține
dincolo de tot ce spun
aici la mansardă cresc
tristeți și plante exotice
dacă întind mâinile
e ca și cum le-aș înfige
în pieptul cuiva
de jur-împrejur bucureștiul
de care mă agăț ca un
11 noiembrie și
orice ai spune te lasă rece
cu siguranță
frigul de-afară
și ceața din tine
gânduri agățate de pereți
ca umbrele
o dimineață fără apă
și fără gumă de mestecat
apoi tramvaiul
abia dac-am întoarce capul
ne-am vedea spaimele
așteptând cuminți
frica de moarte pe-un
umăr
spaima de viață pe celalalt
vorbindu-și
ca și când s-ar cunoaște
o tinerețe fără vârstă
ca un pahar din care
guști puțin și te lași
pe spate privind
vorbind doar in gând
ca și cum i-ai
citi dintr-o carte groasă
povești de familie iar ea
atentă fără
poate că lucrurile nu sunt
simple
cineva care să te-ntrebe
ceva orice și tu
să-i răspunzi ca și cum
ar înțelege ca și cum
lumea s-ar fi născut odată
cu tine iar pământul ar fi
un glob pe care
dacă tu ai ști vorbele noastre
ca un început de scrisoare cu
scuze și rugăminți cu fraze
luate din cărți și repetate
cu obsesii mărunte pe care să
le treci cu vederea așa cum
am face și noi
cum ar fi să bântui
ore întregi prin oraș
năuc și fără poftă
de viață
apoi brusc să te-așezi
și să ceri o vodcă
și-o bere
să dai câțiva bănuți
unuia care după
cinci minute să
suntem un soi de
fereastră prin care ceilalți
se uită înăuntrul lor
încet locurile pe care
le cunoaștem ne transformă
în ceva fără nume
întotdeauna noaptea suntem
cu un picior în groapă
spre
ne-am imaginat mereu
o lume în care ea
s-ar apropia să
ne vorbească despre
pisici
iar noi atenți
la urmele de gheare
de pe mâinile ei
adânci până la dumnezeu
lângă noi ea vorbindu-ne
despre ce-ar fi putut
face ea
cu puținul nostru noroc
și râzând
privindu-ne cu ochii ei
de vițică
asta ca și cum viața
i-ar fi fost dată ei
s-o-mpartă
ia și tu anii
da versurile pe care
nu le spunem noi
le-au scris alții
au umplut pagini întregi
grăbiți
ca și cum s-ar salva
de la înec
ca și cum ar ști
că vorbele se pierd
și se uită
de ce să nu lași
lucrurile așa cum sunt
ai înnebunit
te-ai ridicat din pat
și-ai făcut câțiva
pași
apoi te-ai așezat iar
ca și cum ai vrea
să fii în altă parte
ca și cum ceva te cheamă
ori
de parcă n-aș fi eu
de parcă începutul
lumii m-ar fi prins
nepregătit
de parcă noua viață
n-ar fi la fel
un soi de drum
încâlcit printr-un
oraș în ceață
și-o adresă la care
nu mai ajung
n-am ce să zic
vorbele mele sunt scumpe
costă mult
și de obicei aștept
noaptea
când le-amestec cu
băutură
îmi aprind apoi câte-o
țigară
mă las alene în fotoliu
și-mi repet mereu
același
ca și cum ai ști
să cânți la chitară
și ei i-ar plăcea
ca și cum ar spune
cânt-o pe-asta
și tu nu
și ea hai te rog
tu
nu că n-o știu
și ea
măcar încearcă
de parcă lucrurile
n-ar fi clare
de parcă aș avea
de unde alege
îmi spun vorbele astea
întruna
mai ales seara
învârtind cheia-n broască
și aprinzând lumina
nimeni
și dacă te-ar fi văzut
venind spre casă
beat și vorbind singur
ca după o durere
de dinți
ca după spaima
de-a gândi că nu mai vine
n-ar fi râs
n-ar fi spus
am vrut să văd ce faci
n-ai striga
n-am mai vorbit de ani
am stat pe-un scaun
picior peste picior
fumând
și privind prin rotocoalele
minții cu ochi sticloși
m-am învinovățit
m-am gândit că trece
și că lucrurile nespuse
o vor
iubita mea își țese
pânza în liniște
uneori o mai ajut
umblu pe străzi în
hainele ei și
ceilalți îmi strigă
măscări
umblu pe străzi cu
acele ei înfipte în tălpi
cu vorbele ei șoptite
fără
e ca și cum
ai fi făcut loc
unui suflet nou
înăuntrul tău
de care ceilalți
să se mire și
să-ntrebe de unde
și tu să dai din umeri
și să recunoști
că ți l-a dat ea
la plecare
vezi lucrurile nu stau
chiar așa
te ridici de la masă
te-apleci înainte
către ceilalți și le spui
că n-ai încotro
că trebuie să ajungi
acasă ca și când ea
te-ar aștepta plângand
în
DP