Accidental m-am îndrăgostit de capacitatea ta de a mă ancora în materie — forța de frecare a spiritului s-a anulat

până atunci existasem ca o prezență difuză rătăcind pe bulevardele reci ale Chișinăului — betonul îmi intra în plămâni și respiram neon pașii mei erau sterili pluteam periculos prin straturi subțiri de sens marii clasici din alee îmi fixau respirația mintea refuza densitatea lumii măcinându-mă în mișcarea perpetuă a intelectului volatil. spiritul meu era nebun asemenea mercurului roșu scăpat pe asfaltul ud: mistic, interzis, plin de ambiții lunecând printre crăpăturile realității la limita dintre concept și SF. mă decojeam de minte — mesagerul propriilor gânduri neîncolțite călător solitar la granița dintre iluzie și antenele yagi orbit de strălucirea zămislirii sferelor cerești care îmi guvernau zbuciumul interior prin magia zodiacului. o melodie malefică curgea în ringtone rapid, steril, în mici spirale cu frecvența mecanică în care sufletul se consuma frecându-se de propriul vid. atunci — în plină liniște a parcului după ploaia inevitabilă a lui noiembrie — m-am lovit de realitatea ta. mi-am simțit căderea în certitudine chiar acolo sub lumina crudă a felinarelor. în clipa în care falangele tale subțiri au atins hotarele corpului meu toată substanța mea internă s-a adunat instantaneu gravitând spre centru. rezistența pe care spiritul o opunea lumii s-a topit — s-au anulat toate uzurile toate zgomotele de fond ale căutărilor mele hermetice. m-ai obligat să devin pământ și aripă să simt greutatea metalelor în sânge ritmul respirației și magnetismul profund al trotuarului ieșit din tălpile moi. dragostea era forța invizibilă care ținea împreună atomii din spațiul gol al corpurilor noastre. lângă tine arhitectura rece a orașului și materia însăși au încetat să ne fie temnița sufletului — s-au transformat în singurul mod divin de existență. mi-ai arătat că nu e nevoie să traversez ceruri sau să dispar în absolut ca să fiu liber. e de ajuns să fiu prezent dens și real.