Rodica Lupu

știi ceva niarne aș dori să mă mai joc odată cu avântul acela nemaipomenit când răsuflarea-mi acoperea fiecare strop de viață iar întunericul îl stingeam la comanda întâiului pocnet din

verdele ăsta niarne se potrivește cel mai bine cu sângele meu prin el curg primele poeme ale ierbii lungi cât toate cuvintele vieții inima mea niarne pulsează-n afară tot ce-a pierdut prin

vrem nu vrem niarne sub zidurile acestui pământ se-mplinește apocalipsa și tot ce strigă-n noi se pierde tot în valurile lui ca în legenda născută dintr-un cuvânt care-și păstrează intactă

astăzi niarne m-am dus cu gândul la toate ușile la care am bătut pe unele am intrat altele nici nu s-au deschis cunosc foarte bine senzația care-ți spintecă avântul tăindu-i răsuflarea

mi-e frică niarne de-ncolăcirea șerpilor îmbrățișarea lor rece îmi albește și mai mult oasele apoi îmi sleiește vlaga puțin câte puțin până rămân doar un obstacol numai dacă aș păși peste

târziu niarne îți amintești răspunsurile unele rămân necercetate bântuind ca stihiile nopții prin lăuntru-ți cântărindu-ți șovăiala încercând să rămână ascunse la sânul tău le strângi cu

nici această duminică niarne nu promite mai mult ca zbaterea liniștii arcuită pe trupu-mi vârstei înclină între polii opuși ca două strigăte ce s-au încolăcit într-un ritual pe cele mai tainice

nu te contrazic niarne o să fiu cuminte voi dormi numai înlăuntrul meu acolo începe și se termină noaptea și tot acolo-mi sfârșește sinele când tot ce este invers i se opune nu mă lua în seamă

mă uit la octombrie acesta niarne cum își cerne culoarea-i ruginie aidoma unui vifor nebun care-și despoaie cu suflarea-i albă imensa zare izbind-o cu o insipidă culoare apăsându-i pământul mut

se zice că vorba zboară niarne iar scrisul rămâne de aceea cred că tăcerea respiră-n afară prin sunete indescifrabile cunoscute numai de întrebările aplecate pe necunoscut zborul vorbei

s-ar putea spune niarne că-n somn murim aruncând amintirile peste ceilalți ca umbrele care se așează pe mormintele sfinților bântuindu-le sufletul cu miresmele cosmice umblăm prin trecutul lor

noi oamenii am uitat niarne că linia vieții se întinde în palma noastră ca pe o cale lactee că sufletele zboară prin paradisul luminos al destinului lovind cu aripile prin vânturile stârnite de

n-aș scrie aceste rânduri niarne dacă aș înțelege mai bine de ce lepădăm cu atâta ușurință aurorele de deasupra capetelor noastre acoperindu-ne apoi cu impresii sumare care zdrențuiesc trupul

știi niarne cred că nicio liniște nu poate comprima sunetul lacrimilor din spațiu aparenta acalmie dormitează în umbre gonite de vânt uneori tăcerea propagă rând pe rând urletul mut și nevăzut