strigătul acestei zile l-am auzit

nici această duminică niarne nu promite mai mult ca zbaterea liniștii arcuită pe trupu-mi vârstei înclină între polii opuși ca două strigăte ce s-au încolăcit într-un ritual pe cele mai tainice cuvinte cred că întreaga putere se sprijină pe miezul acestor cuvinte rostite-n crez zidul pe care-l ridică se prăbușește în spatele meu ca un oraș fără acoperiș văzduhul se-nvârte prea repede prin înțelesu-mi subțire lăsându-mă singură la-ntretăieri de drumuri zăresc acea îndepărtare crescută frenetic în sânul infinitului îi intuiesc marginile cerul însă nu e fix niarne se revarsă peste viață alungându-ne timpul despărțindu-ne-n vii și morți ca și cum bătăile inimii ne-ar răsuna în pământ da cuvintele cresc în coloane așezate-ntre noi înaintea și înapoia lor descifrăm anevoios când satisfacțiile când durerile lumii le triem la nesfârșit dorind să ne scriem cel mai important papirus din viață în dumineca aceasta niarne am scrijelit într-un colț numai cuvinte de dragoste când le-am citit am recunoscut tâlcul din cuvintele crezului 6 noiembrie 2011