Rodica Lupu

eu știu dragul meu ai darul să citești prin mine îmi cunoști toate cuvintele înșirate de-a lungul și de-a latul sentimentelor ca o peliculă de iubire ce se rotește-n jurul tău formând scut

vino în arhipelagul liniștii să te-nfrupți cu esența strugurilor mei albi plantați special pentru tine bea te rog un pahar de uitare pentru fiecare rafală de vânt care te-a întors din drum

nu te opri scrie despre fântânile din care bea demiurgul însetat de strigătul pământului despre anotimpuri ale căror corăbii ridică ancora-n fiecare an când vinovate clipe fără de remușcare

am observat că ochiul stâng lumina pe retină și-o adună nu-i cu putință să îl plâng cu lacrima ce-i pură și imună dar știu pe unde a umblat râul să treacă peste pod înalt voința-n somn i-a

nu mă dezic de florile de măr nici de chemările din depărtări mă-ntorc din pribegii ca emisar cu sipetul umplut de exultări pe tâmplă arde-o flacără de jad în zbaterea-i tresare lin

mi-e iarnă în suflet și ninge cu gânduri viscolind în liniștea zilei cuvinte se reazemă de mine primind cu dalb aportul iernii știind că-n rătăcită clipă rămas-a ne`nghețată suflarea

aici este un fel de amfiteatru realitatea intră în el își intensifică ecoul apoi îi propagă înțelesul în spațiu fiecare și-l însușește cercetându-i subiectul după cum i se decantează-n

am aflat că numai după ce sapi adânc dai de idei care-ți despică memoria dacă vrei fără vreun gând ascuns să urmărești fumul ce ți-a făcut viața mai veche răspnsul care-ți știa

odată ce înțepăturile pișcă celulele existenței îi perforează pleura când epiderma-i bine tăbăcită doar se inflamează antidotul se soarbe picătură cu picătură dintr-o perfuzie de liniște cu

în fiecare dimineață renasc acoperită de fâneață proaspătă și câteva aripi aplecate deasupra câmpului meu de cuvinte cu arterele pline de lumină în simbioză cu existența călătoresc

sarea din sângele tău tată îi dădea gust laptelui pe care-l beam din sânul mamei când ochii tăi tată scrutau nopțile mamei își lăsau licăru-n laguna găvanelor ei eu vă vedeam pe amândoi

uf tinerețe iar arunci cu geloziile tale neroade în acest anotimp ca și cum ai fi posedată de braconieri ahtiați după timp cu tot dinadinsul ții să-mi dilați plămânii nici nu observi că

mi-am zis că pot schița un zâmbet adâncită în liniște ca atunci când ninge și îți lipești privirea de blândețea zăpezii aproape am pierdut noțiunea timpului ascultând cum pulsează

de-a lungul sau de-a latul vieții câteodată norii acoperă cuvintele vântul împrăștie idealurile nespuse respirând agonic pe stânca unui timp nepăsător rotunjind neputința după același

când firul de iarbă sparge pământului coaja firavu-i suspin își înfige rădăcinile în adâncul nopților mele din avalanșa verdelui crud neasemuit dor îmi răsare mâinile întind să te caut prin

nu mi-am putut explica ce căutam pe caldarâmul acela într-o atmosferă opacă în care zilele semănau cu idealurile înzăpezite iar poarta prin care intrau releva bunăvoința vântului n-am înțeles

nu-mi frânge ramul când iarna-l desfrunzește aruncându-l pe foc fără teama că-n inimă nu-mi mai pulsează geamăt viscolit de regrete nu-mi călca nici peste frunze ocolește-le tristețea

poate că dincolo de tavan există un echilibru care menține-n aer amănuntele la fel cum aripile ce stau lipite de vertebrele elanului mențin zborul dincoace de tavan cuvintele n-au

focul acesta încă arde vâlvătăile i se strecoară-n inima vieții sapă tranșee în carne îngropând speranțele învelindu-le în ultimele frunze fumul acesta doamne miroase a deznădejde are

mi-am propus să înalț o piramidă acestor cuvinte să îngrop în înțelesul lor mumiile fiecărui eșec să desenez apoi peste o frescă zidul ei să devină un fel de palimsest al timpului să-l

cum să explic la fel ca un cameleon când îți taie calea și ți se înverzesc gândurile îți cresc frunze în subconștient gata la prima adiere să-ți vâjâie-n ziuă cu sentimente îți răstoarnă pe

nu știu că-n necuvântul lor ard cu flacără tăciunii rămași de ieri pe vatra unui gând fac mult zgomot când în sinapse trosnesc aruncările în marginea zilei la fel ca și luciditatea ce calcă

are ceva aparte aerul care vine dinspre tine îmi adie nostalgic impresiile cu ceva personal un fel de dictatură a sentimentelor poruncindu-i singurătății să-și dezlipească de pielea

niciun efort nu-mi îngreunează memoria ca tăcerea ce urcă prin gând câteodată mă umple de încredere oarbă să merg până unde lumina asfaltează aleile viselor iar cuvintele cresc după