Rodica Lupu

ori de câte ori niarne* zăbovesc de-a lungul unei întâmplări îmi las gândurile în dreptul inimii ridicându-mi fruntea până ating lumina chiar dacă zăresc oameni mutând cuvinte dintr-un loc în

nu ți-am spus niciodată niarne* cum de-abia mai ies din letargia asta dulce când îți ascult bătăile inimii pulsându-mi prin vene echilibrul fiecărei secunde uneori când somnul îți este adânc

în locul acesta unde viața mi s-a ascuns grămădesc cuvintele unele peste altele la-ntâmplare în cele din urmă când grămada-i cât casa intru ascult șuvoiul tăcerii picurându-mi ploaie

dimineața lângă ceșcuța de cafea îmi place să-mi așez gândurile-n ordine primele-mi deschid porțile zilei lăsându-mă liberă căutând prin dorințele rămase-n mine mai târziu când soarele

vezi tu niarne sensul acesta al vieții e ca al unei cascade în care cad cuvinte de la înălțimea îngerilor cu cât înălțimea este mai mare cu atât zgomotul umblă mai mult prin înțelesuri așezând

vezi tu niarne de fiecare dată când depărtarea mi se întinde dinainte intimitatea-mi devine cel mai curat loc unde pot muri în liniște nimic nu-mi stă de-a curmezișul poate doar un regret

niarne nu pot vorbi lucrurilor care-mi stau împrejur ca niște monumente ale căror imagini mi se dizolvă-n iriși lăsându-mi impresia că pășesc printre

ascunsu-te-ai de mine niarne* probabil că și tu ai aflat ții ochii închiși să nu văd în ei singurul lucru pentru care aș muta munții aș putea să cobor în mintea mea să te caut întrebându-mi

într-o zi niarne am plecat să-mi caut viitorul să-l așez cu grijă într-o celulă protejându-l de primejdii în urma mea oamenii vorbeau că viața nu iartă și cu oricâtă indiferență ne-am

e ca în visul acela vechi dintr-o noapte ai cărei pereți ninși cu aripi de înger acopereau ultimul ochi de umbră legam amintirile într-o bocceluță numită tăcerea cuvintelor trecându-le

stau aici înșirată de-a lungul unei amiezi nimic nu-mi amintește despre pierderi poate destinul m-așteptă-napoi confirmându-mi linia maternă sau poate mă trage de mânecă cerându-mi să mai

dacă aș dori ceva aș căuta inexplicabil dacă aș cunoaște ceva aș ști că acela este un drum numai că eu sunt confuză prin mine trec șuvoaie neînțelese tot ce se oprește în mine respiră

acolo unde echilibrul acela perfect dintre rotația lucrurilor și împrejurul timpului meu ispitea cu isprăvile visului o altă lume am coborât de pe acoperișul necunoașterii să văd schimbul

n-am înțeles prea bine chestiunea aia cu subjugarea eului sau cât de opacă este atmosfera dintre aceste majuscule tot ce înțeleg rămâne undeva la o margine dintre noi ca și când acolo ar fi

eram îndreptățită să refuz acel gest am mers mai departe odată cu timpul aveam nevoie de un fluier să suflu-n el până mă fac auzită de vița de vie încolăcită pe grilajul ferestrei de

în fiecare dimineață aceeași umbră soarbe apa norilor pleacă apoi sătulă de gustul sării așteptând câte un ceas să curgă roua am fost și eu odată mi s-a întins un taler cu mere ia de gustă

pe muntele acesta urc încă din prima zi fac asta ori de câte ori sunt sigură că pot fărâma granitul numai atunci picioru-mi calcă odată cu al tău fără efort sau amăgire ca pe un strat

ai observat au înflorit salcâmii sub delirul lor slobod totul se mișcă-n voie adulmecând în aer depărtarea zăpezilor și tot necontrolat pulsează iubirea căzându-ne-n palme ca o

prima oară ai întins amândouă mâinile salvându-mă de la autocompătimire a doua oară m-ai întâmpinat cu sufletul la gură strălucind în lumină ca o pentagramă fosforescentă migrasei în

nu nu era o întrecere era un tabiet văzut din două unghiuri când deshiderea compasului se lărgea credeam mai tare în indulgență și întotdeauna iarba era mai verde de partea sa dacă

am luat totul în serios ca pe un sprijin asigurat de numele tău când a licitat pe ziua de astăzi râsul acela enigmatic era de fapt teama căderii în gol dacă ai fi trecut spunând

de vrei trece-ți privirea peste buletinul ăsta de analiză scrie clar nicio urmă de regret nu-ți mușcă până la sânge buzele niciun rezultat nu-ți împinge pașii în direcția iluziilor care

din înălțimile cerului coborai ca un gând prins în tentaculele vieții arătându-mi direcția unde să caut te nășteam atunci în mintea mea după o lege nouă scrisă pe pergamentul

m-am retras într-o liniște perfectă și numai dependența de acest infinit care-mi curge indescifrabil prin sânge reușește să-mi încline puțin ordinea în rest nici ruperea de nori izbind în