aproape de dezumanizare

ori de câte ori niarne* zăbovesc de-a lungul unei întâmplări îmi las gândurile în dreptul inimii ridicându-mi fruntea până ating lumina chiar dacă zăresc oameni mutând cuvinte dintr-un loc în altul privirea-mi lunecă pe latura-ntâmplării unde toți pașii se înșiră ca secundele după minut într-o ordine eterogenă stau locului undeva la marginea zilei frângându-mi neliniștea în bucățele mici de curaj nu mi-e teamă de necunoscut ci de martorii nepăsători care privesc la ceas așteptând clipa să coboare în propria lor realitate cotrobăind după rația zilnică de existență nu-mi cer mie nimic niarne dar oricând pot năvăli ca un asediu în propria-mi respirație mă-ntorc la inima mea căzând în genunchi în fața gândurilor încercându-le resuscitarea apăsând pe fiecare în parte putința să rămână intacte niarne=apelativ adresat sinelui 5 decembrie 2012