sunt atât de săracă niarne

sunt atât de săracă niarne n-am nici o bogăție decât trecătorul acesta de trup și nu pot să-i zidesc nici o margine sau să-i înlocuiesc o ulucă putrezită de intemperii dinlăuntru-mi mai mereu se revarsă o nebunie invizibilă asemănătoare furtunilor mă strivește și mă-nec cu propriul meu har mai mult aer curat mi-ar trebui să-mi cotrobăie existența până la măduvă nu are importanță ce port în inimă niarne atâta timp cât nu se vede perceptibil este doar pipăitul soartei și câțiva pași întru întâmpinarea ei în rest visuri flămânde niciodată săturate neputința tot mai mult mi se sprijină pe acest trup și nu-i mai pot controla ciudata stare îți spun niarne ridică-mă dacă poți din starea mea du-mă-ntr-o stare de zbor poate voi reuși să mă îndepărtez într-o depărtare mai veche mă tot gândesc la ea niarne și nici un răspuns nu s-a oprit încă la mine da s-ar putea totuși să-mi durez o altă-nfățișare cu ea să mă arăt numai ochiului care mă vede să-i adăst în insomnii până când înțelegerea i-ar alerga spre tine dulceațo minunato soartă-mi