visez și eu niarne

visez și eu niarne ca tot omul că va veni ziua de care va atârna doar franjurii luminoși ai vieții neantul acesta descompus în tristeți nedeslușite curge-n picături de ploaie cu sete le bea pămâtul și cine poate știi cât sânge-i trebuie să-i aline amărăciunea țărâna-i decantată-n atâtea șiruri de veacuri a devenit prea subțire sub talpa mea de mult m-am afundat în pulberea care-și vântură în mine neliniștea aidoma vântului ce suflă în noapte rupând cu dinții din stele păsul meu nu-mi ucide mintea niarne ci-i sporește și mai mult chibzuința întocmai cum zorile sporesc miracolul luminii lăsându-i bezna să-i zacă la margine visez la acea zi în care-mi voi zări sufletul aplecat deasupra unui potir inhalându-i dumnezeiescul abur al vieții la fel cum răsăritul își savurează măreția oglindită în mare 23 noiembrie 2011