noi oamenii am uitat niarne

noi oamenii am uitat niarne că linia vieții se întinde în palma noastră ca pe o cale lactee că sufletele zboară prin paradisul luminos al destinului lovind cu aripile prin vânturile stârnite de îngeri alegem doar praful din adieri îl respirăm ca pe un cântec strunit de corzile furtunilor ne îngemănăm molcom cu umbrele ispititoare dintr-o lume în care tainele adăpostite sub pietrele ei trec prin noi aidoma întunericului prăbușit în somnul veșnic nu știm sau nu vrem niarne să ținem pasul întins deasupra unor poduri plutitoare să ne rotim spaimele peste tenebrele ascunse în mister instinctul ne arată semnele fugim de ele ca și când am împlini apocalipsa sângerăm lăuntric învârtindu-ne în aceleași negre locuri lamentându-ne-n orbirea noastră că ne vom opri zborul pe un tărâm cu drumuri umblate de noi pravile poate ar fi mai bine niarne să ne așezăm palmele peste rămășițele cunoașterii să ne deschidem ochii pe nevăzutul rătăcit din căutările noastre am putea să avem șansa să găsim celălalt tărâm unde semințele lumii sunt treierate de vântul slobozit de pe luntrea unde semeț străjuiește numai iubirea 8 octombrie 2011