mă uit la octombrie acesta

mă uit la octombrie acesta niarne cum își cerne culoarea-i ruginie aidoma unui vifor nebun care-și despoaie cu suflarea-i albă imensa zare izbind-o cu o insipidă culoare apăsându-i pământul mut resemnat într-o căință ce curge prin frunze parcă și-ar ține într-o mână cremenea și-n cealaltă iasca suflând peste ele scânteia ce arde-n flăcări viața trăită rupându-i trupul împărțindu-l între nădejdea care-i mai caută prin ramuri strigătul viu și tânguirea-i înfrigurată mușinând prin hârtoape mugurii plini da niarne octombrie apleacă peste fruntea-mi tainice presimțiri nimbul luminii s-a mutat sub tâmpla norilor deșirând fir nesfârșit de ploaie cerne peste noi amintirile urmei dintre floare și rod năpustindu-ne-n suflet regretul după miros verde știu timpul își strânge în adăpost zilele-i moarte umblând prin el acum doar ultima-i clipă târziu niarne vom reuși să tragem peste ochi marama sublimelor podoabe ce-atârnă ca mirajul de privirile noastre avide după-ntoarcere tot mai departe mi se pare umbletul călcând țărâna și tot mai lungă-i poteca din suflet pe care răsare iarba 27 octombrie 2011