Ce rost are ziua?
Se stinge lumina-n coroane de meri,
bătrân pare dealul şi negru,
şi gol,
mai moare şi umbra, făcând un ocol
prin noaptea pustie, cuprinsă-n tăceri.
Ca păsări spre cuib
Cu strigăt pierdut
Acum,
după ani, mă întristez.
Amintirea, strecurându-se tiptil, mă provoacă.
Atunci,
priveam strada prin gardul grădiniţei. Eram copil și durerea mă făcea să plâng,
să
E seară
Mă uit în dreapta.
O pasăre neagră,
cu coada întreagă,
pe sârma de rufe
priveşte spre tufe.
E seară.
Nu zboară.
Mă uit şi spre stânga.
Mai viu decât cerul
sub scoc, e
Toate sunt la locul lor
În dimineața asta am așteptat lumina.
Deschid ferestre,desfac încuietori, cu privirea întorc cerul spre mine şi din nou, caut soarele. Ştiam că răsare dinspre casa
Şi pomul dinspre nord
Nu mai sunt ploi, doar nori împovăraţi,
nici vâslele nu au cărările pe valuri,
când cerul seamănă cu piatra de pe maluri,
copacii par frumoşii de floare
Eterna alee
Cuvinte răsar peste luciul de apă,
din inimi, doar şoapte cuminţi,
lumini aurii se aprind printre sfinţi
iar noaptea în maluri se-ngroapă.
În sclipirea de stele doar umbră
Toamna vieții.
Mă simt atrasă de lumina căzută pe o frunză,
de umbrele ce-ascund o lume prea tăcută,
de parcă aș picta natura pe o pânză
uitată, învechită, pe margine cusută.
De cer prea
Plăcut suspin.
Deschide-ți toamnă, coperțile-aurite,
arată-ne culoarea covoarelor din frunze,
sărută aerul și apele ce-ating cu buze,
coroanele de pomi, tot mai rărite.
Cu pala ta de vânt
Călăuza spre lumină.
Dacă muntele-nălțare ar atinge-albastru cer,
rădăcini crescute-n stâncă ar îmbrățișa pământul,
crengile chema-vor îngeri, ce călătoresc cu vântul,
calea spre desăvârșire nu
SH