cuprinsul acesta este o vamă

mai contează niarne pe ce drum calcă pașii atâta timp cât ei traversează spațiul mistuindu-ne într-o permanentă nedumerire ne irosim strivindu-ne parapeții protectori ai cunoașterii lepădându-ne sinele în indiferența cu care călcăm acest veac sabotându-i inconștient făclia care ne luminează adevărul uneori împingem cu propria mână la marginea drumului adierile luminii când își caută punct de sprijin pe umerii noștri uităm sau nu vrem să ne amintim că-n adâncul liniștii noastre răsună cel mai puternic strigăt de vindecare și greșim interpretându-l ca o vibrație tremurătoare ce ne risipește doar ceața din vise oricât de siguri ar fi pașii le simțim clătinarea în bătaia vânturilor cine poate știi cât rumeguș s-a adunat sub tălpile noastre cu cât s-au strâmtorat bârnele acestui pod bătrân pe care timpul ni l-a așezat sub privirile noastre nu mai suntem copii niarne cu avântul ăla feciorelnic să râdem pe-mbufnate când alunecăm rostogolindu-ne din cauza vorbelor lepădate aiurea închipuindu-le bolboroselile babei cloanța iar limba-i otrăvită simplă funie de legat dobitocul acum vorbele aleargă înaintea noastră ca niște umbre ce-apasă adăpostul sufletului îl sapă ca niște carii subțiindu-i măduva cu greu ne mai găsim echilibrul când călcăm peste gloduri poate ar trebui niarne să-nfășurăm gleznele-n atele cu care să spargem icebergurile aruncate pieziș în calea pașilor cred că tot cuprinsul acesta este ca o vamă prin care colbul împrăștiat de zădărnicia vorbei trece din gură în gură până când tăcerea lasă în urma-i strajă uitarea 31 octombrie 2011