încerc să mă ridic încet niarne

știi niarne cred că nicio liniște nu poate comprima sunetul lacrimilor din spațiu aparenta acalmie dormitează în umbre gonite de vânt uneori tăcerea propagă rând pe rând urletul mut și nevăzut al monadelor somnambule care-și plimbă-n liniște neliniștea este o farsă închipuită cu cât tăcerea este mai groasă cu atât apăsarea te-afundă mai adânc în pântecul pământului pietrele sug tăria timpului comprimând în straturi veacurile păstrându-le intactă tăcerea dar pe noi niarne liniștea ne înfășoară cu brațele ei prelungi ca și cum ne-ar urmări cu ochii deschiși trecând prin ei chipuri purtătoare de uitare dorind să ne soarbă dar nu reușesc se-ncolăcește pe vremea noastră asemenea lianelor pe trupul copacilor sporind tăcerea să-nfigă săgețile-n visurile noastre încerc să mă ridic încet niarne să suflu-n torțele de praf împrăștiindu-le dacă aș putea dincolo de stele să fac loc unor vorbe întâmplătoare cu care să împodobesc această liniște