Rodica Lupu

în pieptu-mi bate clopot a deșteptare năvălitoare mintea îmi spintecă lumina îmi curge-n lavă pe clipele neșterse de avânt tainic răsună-n zvonuri dulci chemarea neostoită ca un

unde ești tu străine navigator pe bărcile lumii căutând cu mâinile-ți goale prin umbrele pământului decupându-le sufletul în care mai bate poate inima de ce nu ești lângă mine când întinsu-mi

Ei și ce, strigă-năuntru-mi voința: Ți-am construit un castel din toate karatele veacurilor pierite-n calea renunțărilor. Deschid acum o fereastră să intre și ultima rămășiță

Primele zile ale toamnei îmi cuibărise în suflet o stare de conservare. Sub o indiferență oarecum mascată de adierea unui vânticel melancolic, nu voiam să iau în seamă schimbarea naturală a

Ȋn pietre își proptise sufletul, Cu unghia scurmând urme de viață. Spăla cu sângele-i pământul, Unde iarba pierise într-o dimineață. Scurma și atingea doar rădăcini Ȋnnodate-nscânduri

Cărare-și face gândul printre trestii Vâslind prin unde și fără direcții, Purtându-și umeri îndoiți de vreme Prin stăvilare clipa să-și rezeme. Se-ndreaptă indecis spre neuitare Ȋntr-un popas

de ce te-avânți cu fruntea-ți brăzdată de înțelesuri să-ndrepți cu pieptul tău înțelepciuni îmbătrânite-n vijelii să-ți cari pe spate crucile pe stânci având răbdarea oțelită-n amintiri iar

Mâine se împlinește o lună de zile de când am sosit în România. Ȋn fiecare zi redescopăr câte-o fărâmă din nostalgia clipelor, dinaintea plecării. Cutreier timpul alunecând prin labirintul lui

Trec zilele, trec clipele, deșirând ghemul amintirilor pe un covor de vise. Mi-l aștern zâmbitoare sub tălpi, călcând peste el. Strigătu-i de dragoste îl mistui în tăcere, aberația-i cromatică

O după amiază de vară. Arșița încă era stăpână, impunându-se peste elanu-mi din ce în ce mai redus. Ȋncercam acomodarea la noul fus orar. Gândurile îmi fugeau aiurea. Eram absenta propriului meu

Răsună-n ecoul dezlipit de timpan, adieri de-ntrebări ce nu au răspuns. O grotă spartă de timpul hapsân adevăr înghite-n pântecu-i ascuns. Răsună-n conștiința zilelor scurse pleavă de gânduri

am caștigat cinstit în fața lui Dumnezeu, sentința de a sui pe scara răbdării, mușinându-mi gândurile, îngropându-le-n găvanul materiei, descoperind țărmul cuvintelor scurgându-se- ntr-o

clipa cu tristețea-i acumulată-n veacuri șlefuindu-i răsuflarea cu atingeri nepământene am ucis… simbioza dintre răbdare și așteptare lăsându-mi să curgă râurile de lumină deasupra

jucau în razele de soare imagini neobișnuite ale unei lumi invizibile n-am înțeles ce căutau aici în soarele meu și de ce tocmai în existențialitatea mea mișcări persuasive mă stârneau să

mai pune la socoteală și anul acesta numără apoi câte eșecuri rămân încrustate în scoarța copacilor și câte slove nescrise îi albesc dar mai ales nu uita întâmplările care-ți aduc aminte după

pe prispa casei mele bătrâne de la țară am contemplat apusul părintelui moșneag de ani și zile-n care uita să mă ridice-n slăvi aproape de măritul soare trudit și ostenit de arșiță și

S-au scuturat cireșii după ploi, În suflet le-am oprit numai mireasma. De patimi mistuiți trecem și noi, Rămâne-va sub streșini, doar fantasma. Același cer își plimbă ochii nevăzuți Și

nu mă găsești dacă mă mai cauți la vechea adresă. acum locuiesc printre frumusețile vegheate de dumnezeire. mi-am cărat și tinerețea după mine, dar nu o pot face să-nțeleagă prigoana ce-mi