Ei, și ce…!

Ei și ce, strigă-năuntru-mi voința: Ți-am construit un castel din toate karatele veacurilor pierite-n calea renunțărilor. Deschid acum o fereastră să intre și ultima rămășiță dintr-o-ntâmplare. Ei și ce, răspunde dinăuntru-mi credința: Eu ți-am zidit renunțările cu trupul meu, murind în fiecare câte-o picătură. Am continuat apoi să mor până când m-a subjugat pătimaș răbdarea. Ei și ce, râde pe-afară iubirea: Săracă sunt, vă las vouă agoniseala. Eu vreau să ard clipă de clipă, arzând în flacăra-mi timpul. Când adâncu-mi va fi suficient de adânc, cerul se va scufunda în el cântându-i psalmul veșniciei, asta, pentru că ochii-mi vedeau stelele atunci când soarele răsărea. 20 septembrie 2011