sunt ca un rob în temniță niarne

sunt ca un rob în temniță niarne încătușată de întrebări năvălitoare peste pieptul meu rar găsesc răspuns și nu există strop de lumină neinterogat nu există pumn de pământ nescurmat nu mai văd niarne altceva nimic în afara acestei nemărginiri albastre mă macină neputința nepătrunsului ascuns în adâncu-mi ca un sfredel îmi înfășoară tainele existenței mărind și mai mult misterul necunoscutului la tot pasul auzul îmi tremură de întrebări mă sugrumă neștiutul răspunsului niarne și dacă n-ar fi noaptea sfetnicul meu cel mai bun să-mi mai lămurească neștiința aș avea zilele la fel de întunecate mă mișc într-un cerc de taine adormite în copaci în suflete și în morminte sigur că vreau să-mi îmbogățesc întunecata minte cu o scânteiere de cuget numai o clipă să-mi sclipească cât să-mi aprindă beculețul străfulgerată de acesta să-l simt pe dumnezeu în mine să-mi vorbească ca un tată atunci aș răsufla liberă știindu-mi mintea luminată și atoateștiutoare atât cât mi-a fost dat să cunosc dar niarne încă șovăi și tot mai cred că sunt un rob în temniță aș avansa chiar ideea că sunt două persoane în una oricum mă simt o unitate de contrarii arzând ca focul stingându-mă ca apa în același timp 11 mai 2011