Ottilia Ardeleanu

autorul e sub incidența anotimpului care nu mai vine așteaptă câte un foșnet frunze căzând din abecedar își amintește acum ceva ani începeam facultatea la timișoara ce oraș ce oameni ce toamne

cine mi-a trădat stelele cine a închis noaptea între zăbrelele lunii și de ce unii au pus lacăt acestui cuvânt mă avânt să zgârii pereții de ciudă ei plâng îndelung unor chipuri de lut le curg

porţile se închideau devreme zdrăngănind oase ruginite clopote ermetice asfixiau adolescenţa puneam la cale escapade puteam să ne rănim în zimţii feroşi dar merita riscul dincolo era

plouă pastelat orașul s-a înecat în letargie orologiul bate o oră târzie fulgeră culori arzătoare pe cer mă doare în piept am un deșert cu mii de cămile transpir silabe subtile deschid

iubire tu nu-mi dai mai mult decât pot duce azi am împărțit morților că și ei m-au iubit cândva și m-au părăsit întru iubire m-am supărat am suferit dar târziu am aflat iubirea e de mai multe

băi nu mai vine toamna m-am impacientat am făcut cercetări în legătură cu zborul ziua ora de pe ce aeroport și mai ales de unde și dacă vine singură că de data asta serafică după cum o

îmi plac ploile niciodată nu m-am plâns de ele sunt singura monotonie pe care o accept ba chiar le iubesc impun o cadență ceas uneori îmi fac perdea în dosul lor scriu despre cum este nevoie să

când ești foarte foarte visător realitatea fuge de tine dar și unii oameni neștiind de stratul norilor și cât de bine se poate fuma acolo orice moment pe care jos de tot nu l-ai putut face să

“Lacrimile sunt limbajul tăcut al durerii.” spunea Voltaire. La această interpretare m-a trimis lectura volumului de poezii la care mă voi referi mai jos. Despre o singurătate triumfătoare, a celui

atipică viaţa doar n-o să facă infarct acum merg mai departe spre soare lucrează la drumuri şi poduri de maree melcii mai puternici decât sisif pe lujere ciupite de larve ca nişte idei fără

Cuvântul nu doare noi îl trecem prin foc și pară îl potcovim de câte ori îl batem ca să arate frumos îi dăm bice el transpiră aleargă nechează deodată obosește mulți îl arată cu

Soare matinal- Felinarul ruginit Îi ține de urât * În zorii zilei- Un lampadar al străzii Prea singuratic * Plimbare în zori- Un felinar aparte Sub soarele blând * Gânduri de

ce frumos îmi cântă un greier poezia pe creier am atâtea octave diezi cai verzi mă arunc în viori și în decibeli noptatici empatici în pori salivează licori de toamnă miresme breze par

întreaga viață ne auzim clopotele de la florile pe lângă care trecem atent dangătul acelora ne însoțește vremelnic într-o asurzire haotică ne prefacem că trăim agonisind lucruri

am frânt o bucată de toamnă și am împărțit-o cu voi unii mi-au zis că are gust de pâine alții de tămâioasă și câțiva de Dumnezeu mi-a fost foame dar ați fost voi mi-a fost sete dar ați

totdeauna bolnav i se face transfuzie de iubire de tristeţe de singurătate de dumnezeu câţi donatori şi-au întins braţul pentru vitalitatea sa sângele lui nu e al lui sângele lui este

ce obraznic vântul de toamnă val-vârtej mă ia pe după umeri îmi dă un ghiont nici nu se uită înapoi urmărit de frunze-țigănci iritate făcând un scandal asurzitor sperie o mână de păsări

când țipă clopotul mă gândesc la Dumnezeu nu la moarte nu la vești triste nu la sărăcie în timp ce unii petrec prea multe zile pe an în locuri despre care aceia nu au auzit când plouă pe

lan de rapiță- galeria de artă plină de chinezi

acolo unde se pupă cuvinte trufașe cu hotarele ființei mele pustiite din neînțelesuri și vanități unde închipuiri grafice țin loc de atingeri și simțiri unde mi se tăinuiesc singurele căutări