Mamă
nu sunt lângă tine să mai aţâţ focul
să duc cenuşa dimineaţa
s-acopăr tălpile copacilor cu ea
să mai poată păşi către primăvară
să ne întâmpine cu braţe de flori
fără degerături pe la
întins la orizont ca untul pe pâine
îmbibat de nori cât miezul de nucă rupt în jumătăți
pentru fiecare
peste câmpul cu pomi răzleți pe care trupele de păsări așteaptă de undeva un semnal
mâncat
inima mea
o carte de iubire
ai căutat pagina unde am scris
pentru tine
*
am evidențiat poezia mea
pentru publicul aflat în listă
nimeni nu a observat
îmi vine să cred că
fb
toamna asta plesnește din plin
are o vijelie de griji
îmi tulbură somnul ca un strugure zdrobit
viespile roiesc grămadă
înțepăturile cu gust de dulce dor
ca și cum rănile mele s-ar transforma
nu doar de la bukowski afli despre existența admisibilă alături de un motan
mai degrabă despre lucruri mici mici
acelea care se unesc totdeauna să dea oarece valoare fiecărei zile
despre cum
fără medicamente azi ești mai mult decât mort
o spun cei în măsură să adauge o analiză a suflului sistolic
să completeze rețete care depășesc bugetul pe anul în curs
să pună zaua unui lanț vicios
drum fără frâne
mereu al altora nimeni nu cedează
o întrecere între timpi
uităm de prioritate
atragem cearta
o revenire la sălbăticie prin simpla bâtă din portbagaj
mai ştii fleşurile
ca
adaugă-ți ruga lângă a mea
fii drumul pe care merg spășit
nu uita iubescul pe noptieră
ia-l cu tine nu se știe când ți-l cer
să mă șterg la ochi
ia-mi durerea asta și spal-o în nouă ape
cică
lustrangiul își închipuie că poate lustrui soarele
își ia peria cum doar el știe începe să frece ușor
pe o parte pe alta pe la punctele cardinale
îl ține într-o mână îl privește apoi
cu
mugesc țevile niște vite speriate
fășâie apa ca șerpii
pământul nu mai înghite
picăturile minciuni aduse de barbara
copacii gorgone au șoptit toată noaptea
vântoasele s-au adunat și ele la
nu mai ascunde poeții în inimă
femeie păcătoasă cu versul
îi ademenești în sufletul tău cu ferestre
luminate de gutui
mirosind a pâine și sare
pragul cuvintelor e trecut pentru încă o noapte
un pescăruș trage dimineața de sfoară
înfățișându-mi printre ramuri
marea
din spectru de lumină
soarele pune punctul pe i
de partea zăvorâtă a orizontului
predispus la o deschidere amabilă
autorul
e sub incidența anotimpului care nu mai vine
așteaptă câte un foșnet
frunze căzând din abecedar
își amintește
acum ceva ani începeam facultatea la timișoara
ce oraș ce oameni ce toamne
femeia aceasta ține loc de bună ziua
de un scaun la biserică
și de un surâs pașnic
își schimbă pălăria după anotimp
ba nu
după ziua din săptămână
și rujul la fel
ne știe pe toți ăștia cu
cine mi-a trădat stelele
cine a închis noaptea între zăbrelele lunii
și de ce unii au pus lacăt acestui cuvânt
mă avânt să zgârii pereții de ciudă ei plâng
îndelung unor chipuri de lut le curg
porţile se închideau devreme
zdrăngănind oase ruginite
clopote ermetice
asfixiau adolescenţa
puneam la cale escapade
puteam să ne rănim în zimţii feroşi
dar merita riscul
dincolo era
plouă pastelat orașul s-a înecat
în letargie orologiul bate o oră târzie
fulgeră culori arzătoare pe cer mă doare
în piept am un deșert cu mii de cămile
transpir silabe subtile deschid
iubire
tu nu-mi dai mai mult decât pot duce
azi am împărțit morților
că și ei m-au iubit cândva
și m-au părăsit întru iubire
m-am supărat am suferit dar târziu am aflat
iubirea e de mai multe
băi
nu mai vine toamna
m-am impacientat
am făcut cercetări în legătură cu zborul ziua ora
de pe ce aeroport și mai ales
de unde
și
dacă vine singură
că de data asta
serafică după cum o
îmi plac ploile niciodată nu m-am plâns de ele
sunt singura monotonie pe care o accept
ba chiar le iubesc impun o cadență ceas
uneori îmi fac perdea în dosul lor scriu despre cum este nevoie să
când ești foarte foarte visător realitatea fuge de tine dar și unii oameni neștiind de stratul norilor și cât de bine se poate fuma acolo orice moment pe care jos de tot nu l-ai putut face să
“Lacrimile sunt limbajul tăcut al durerii.” spunea Voltaire. La această interpretare m-a trimis lectura volumului de poezii la care mă voi referi mai jos.
Despre o singurătate triumfătoare, a celui
atipică viaţa
doar n-o să facă infarct acum
merg mai departe spre soare
lucrează la drumuri
şi poduri de maree
melcii mai puternici decât sisif
pe lujere ciupite de larve
ca nişte idei fără
Cuvântul nu doare
noi îl trecem prin foc și pară
îl potcovim
de câte ori îl batem ca să arate frumos
îi dăm bice
el transpiră
aleargă
nechează
deodată obosește
mulți îl arată cu
OA