poezia se concepe noaptea pe un așternut de lună

Ce frumos e acest poem-confesiune incandescentă despre actul creației și seducția versului. Femeia devine un templu al inspirației, o gazdă a poeților care se nasc și se sting în interiorul ei, asemenea unor lumini de gutui. Limbajul este senzorial, plin de mirosuri, lumini și atingeri, construind o atmosferă de taină și voluptate artistică. Noaptea devine spațiul sacru al conceperii poeziei, iar trupul ... suportul material al cuvântului. Versurile pulsează între erotismul subtil și revelația spirituală a creației. Este o poezie despre dăruire totală, despre frumusețea riscului de a fi locuită de inspirație până la epuizare. As spune chiar poem-vrajă nocturnă în care femeia și poezia devin una. Ea naște cuvinte din lumina lunii și le hrănește cu miros de gutui și pâine caldă. Poeții nu mai sunt oaspeți, ci duhuri care-i locuiesc ființa până la ziuă. Fiecare atingere devine rimă, fiecare respirație este de fapt o invocație a dragostei. Între tăcere și freamăt, trupul devine pergament al revelației. Iar dimineața, poezia rămâne pe piele, ca un legământ între suflet și cuvânt. Da, cu adevarat frumos.