Poezie
Ziua când nu s-a mai întors
5 min lectură·
Mediu
Mamă
nu sunt lângă tine să mai aţâţ focul
să duc cenuşa dimineaţa
s-acopăr tălpile copacilor cu ea
să mai poată păşi către primăvară
să ne întâmpine cu braţe de flori
fără degerături pe la noduri
când eram copil dădeam fuguţa
în grădină ghioceii mă rugau
să îi adun pentru tine
şi, zâmbind, îşi dădeau duhul
printre degetele mele
de aceea când ajungeam dinaintea ta
şi îţi vedeam răsăritul de sub gene
aveam palmele umede
iar inima se zbătea de fericire
şi te cuprindeam în braţe
atât de tare că am şi-acum amprentele
câţiva îi prindeai la ureche
azi, tot buchetul
.................
zăbovind cu o imagine
chipeşa asta din fotografie e mama
tocmai ea se şterge pe şorţ de gustul pâinii
ascultăm focul din vatră umbrele noastre
se năpustesc pe ziduri ieşite din poveşti
capete de zmei au închis toate zânele
noi pornim în frunte cu mama să le salvăm
prin mărăcinişuri pe câmp prin pădure pe oriunde
putem să facem câte-o faptă bună urmăm fluierul de cuvânt
ca pe un instrument de magie care ne dă curaj
ne ţine de foame de fierbinte mai ales de iubire luăm
cu noi o ducem cu binişorul până când ne-nstrăinăm
fugim de clipele astea cu o viteză cum numai în filme
ne astupăm urechile cu mâinile ne ferim ochii
alte câmpuri vizuale efecte de exemplu
singuri mari importanţi fără mama
ficţiuni ştiinţifice ne conducem după reguli de fier
fabrici de fier inimi de fier comunicare de fier
ce ne trebuie acum dacă avem toate aceste lucruri
ne închipuim distanţele nişte prieteni intermediari
ajungem repede unii la ceilalţi fără să ne atingem
fără afect numai mama ştie să ne aducă într-unul
acelaşi Dumnezeu ni l-a lăsat nouă şi ne-a zis
ţineţi aproape
......................
mama ne aştepta cu sufletul la gură iar
pe atunci nu înţelegeam de ce
spre heleşteu era cale
de-o viaţă
nici că se putea mai mândru tata
avea patru-cinci undiţe şi o traistă
numai bună de vreo câteva kile de
roşioară
eu culegeam imagini
le presăram să ştiu drumeagul
înapoi rătăcitor
devenea arhaic printr-o pădure
de salcâmi unduiam tot felul de
gânduri
fluiera şi tata aşa
ademenitor
disecam râme într-o cutie
neagră
în timp clipocea o nelinişte
curând tata se lăsa păgubaş
eu îi arătam poteca din
fragmente de copilărie îi
izbutea o tristeţe molcomă
umărul meu nu-i ajungea
la umăr eram
prea mică
să fi înţeles că
fericirea e un fir de meşină
terminat în cârlige
.............................
Mamă
bat clopotele
ghioceilor
le-a trebuit o iarnă să se dumirească
de ce pe aici te împaci greu cu viaţa
în lanţ merg păsările până mi-astupă tot cerul
în care mi-a fost îngropată copilăria
ca şi când cineva i-ar fi frânt picioarele
şi nu i le-a mai putut pune la loc
de acolo un os de vis
fosforescent îmi aminteşte
cum făceau schimb luna cu soarele
mioritic
mă mai auzi
mă mai cunoşti
în mâinile astea ai ţinut hăţurile unui nărăvaş
m-am dus departe pentru o dragoste
dumnezeu
ştie cum e să fii părăsit
nu se plânge doar eu fără tine
sunt zăpada străpunsă de un fir
care explodează la atingere
..........................
mamă
dacă există un dumnezeu
tu ești acela fiindcă m-ai născut liber
și eu am țipat de bucurie când
am făcut ochi primăverii care stătea la ușă
din toporași lalele și alte flori
puteam să mor de câteva ori știu
după lacrimile tale uscate
printre atâtea lucruri
ai stat lângă mine cum stă o mamă
ar fi trebuit să imortalizăm asta
numai că dragostea nu poate fi un fel de vedere
și-acum ai doar câțiva metri pătrați de libertate
numai de brațul unei tristeți mai poți merge
te înțelegi mai bine cu
tăcerea
trece viața la celălalt pol cu fiecare dintre reni
nu mă știu în stare să fac altceva pentru tine
decât să trag fermoarul unui poem trist
..............
poem cu o mamă
mamă de la ultima noastră întâlnire
câte crime a mai făcut
umanitatea încerc să regăsesc
aiurea cu mâinile în buzunare lumea
mă respinge nu sunt lesbi
dacă mă întrebi sunt un adevărat gipies
cunosc toate locurile în care oamenii
fac politică de plictiseală ori
fără argumente se ceartă pe nimic
toți sunt buni teoretic și eu
fumez orice poveste în foiță de viață
și mi-e rău cât de halucinantă poate să fie
mamă dar nu știu ce au toți cu mine de la
ultima noastră întâlnire sângerez orice suferință
privită în ochii aproapelui pe care-l iubesc liber
uneori mă înec într-atâta libertate și regret că
nu am învățat să înot la timp
mamă nici nu știi cât de bine e să rătăcești pe țărm și
singurătatea să ți se pară cea mai frumoasă cochilie
în care soarele de februarie mai face uneori focul
..............
mamei de sus
ziua se-ncercănează
se-alege grâul
pentru nouă ape
fierb clipele într-o rugăciune
domol
până ce bob cu bob sufletele de aici
prind pojghiță cu sufletele de acolo
vanilia e drumul veșniciei
smerită rășina se răspândește ondulat
sacrificiul scoarței
rădăcinile din pământ
cresc flori deasupra spiritelor
o flacără zorii ard pâlpâit
câțiva trandafiri albi în contrast cu lumea
scutură petale
grele desprinderi de viață
îngeri așteaptă cuminți
să ducă lumină în cer
088
0
GP
