Ottilia Ardeleanu

ce numești tu iubire poate fi un microb căruia niciodată nu i se va da de cap pentru că până și vindecătorii sunt infestați doar că le place așa să cerceteze ceva înnăscut se pare fiindcă

plaja transpune trupuri totul se va transforma deocamdată încercăm lutul cu tălpile intrăm în mare nespovediți îi lăsăm parte din noi unii se dau cu totul suspine și cer niciodată apusul nu

am întâlnit-o după mult timp zdravănă albă ca o tânără năpăstuită cu zâmbetul știut mergeam în cotidian cum ai șterge timpul cu o gumă proastă erau patruzeci de grade sub pălărie fundele

Îmi place cum se scufundă perișoare de sâmbătă pe fundul vasului printre bucăți mărunte de legume atât cât să pară un imaginar adânc de mare unde se zbenguiesc rozetele de morcov, mici cuburi de

luasem totul de-a valma fiindcă aveam iar ispita era cum o muză pentru poet aveam și nu-mi păsa de suflet de trup și de timp aveam ce alții nu puteau și nu-mi păsa mi se spusese că

nu m-aș încrede în tăcere șuie duduie când i se pune pata deocheata se întoarce cu spatele nu că n-ar fi frumoasă și așa dar aș vrea să-mi fie confidentă să-mi spună tăcând ce-are în

Poate că m-am temut să nu se taie iubirea ca o maioneză. Totuși, am înaintat prin soarele ăsta tulburător de fierbinte până la cei dragi. Creierul a dat în clocot de nenumărate ori, încât am crezut

un gest dezamăgitor neașteptat de tăios dintr-un suflet pe care l-am numit bun am trăit cu încrederea că poate fi mereu mai bun decât sufletul meu și l-am iubit cu nebunia rebelă din

fac mâncarea ta preferată fasole cu ciolan afumat tot timpul cât pregătesc ingredientele zâmbesc fiindcă știu că te va bucura doar ambientul te va face cum intri pe ușă să dai jos de pe tine

N-are miros, n-are auz, doar simți trecând fiorul cum buburuzele-n hurmuz. Hai, spune ce e...?

nu-i totuna să cadă pere din copac cu lacrimile din ochi vedem viața mereu ca pe o pierdere copacul nu suferă când se despodobește de roada lui nici sacrificiu nu-l poți numi doar

dă jos de pe mine acest neglijeu brodat în puncte cu multe virgule de mătase în franjuri și bretele ca niște semne de întrebare spuse poezia unui creion încrezut și pătimaș care făcu uz de

nu sunt în apele mele am primit un telefon aseară m-a neliniştit am fumat mult dacă arunc o privire în scrumieră zac vreo zece mucuri fără chef de viaţă mi-am făcut un ceai am citit ceva

în scară s-a produs omorul poezia a fost urmărită din gară a coborât cu bagajul ei de mână a luat aminte de toate mirosurile arșița steagurile de pe peron a chemat un taxi cumva impacientată a

în spirit golănescian, se-adună unii seara pe terasă și sparg semințe, sticlele de masă și le miroase gura grobian își dau muza pe manele. râd a pagubă grețoasă, în crustă, iar ea dansează

Refac, după multă vreme, drumul spre casă, parțial pe jos. Multe schimbări. Începând cu mutilarea copacilor în zone în care soarele verii îți poate frige creierul. Mergi și începi să visezi păduri de

cum omoram orizontul cu pietre dădeam printre crengile unui dud înalt până la răscrucea dintre soare şi lună îl asaltam cu praştiile trosneau în noduri ţipete de păsări aruncam şi

învărat aerul e slobod pe catarge chițăie pe la noduri de pânze mătăsuri pescărușii duc în cioc marginile mării se zbat câteva geamanduri ale iubirii până acolo îți este permisă plăcerea nisipul

nu voi cumpăra dimineți nici dacă mă rogi ele trebuie să vină în cafele cu lapte și desfătări muzicale să se așeze turcește pe covor să-mi ghicească în zațul acestei zile freamătul tristețea să o