amforă vie

Poemul „Amforă vie” respiră ca un jurnal liric al verii, în care privirea contemplativă se împletește cu detaliul concret. Imagini precum „încercăm lutul cu tălpile” sau „toți norii formau o armonică” creează un spațiu în care timpul devine maleabil, iar efemerul se așază ca o sedimentare afectivă. Finalul — „am lăsat pe plajă o amforă din mine” — funcționează ca un sigiliu al poeziei, condensând ideea de ofrandă personală lăsată în lume, în contrast cu trecerea grăbită și dezordonată a turiștilor. Fragmentarea versurilor și alternanța de planuri conferă textului un ritm interior firesc, cu o forță vizuală ce amintește de cadrele cinematografice meditative. Iubesc imaginile originale, atmosferă consistentă și un finalurile memorabile din poemele tale, Otilia (poate ca la acesta mi-ar placea sa vad legate mai bine precum la altele
imaginile pentru a accentua si mai bine firul emotional) Rezonez, las stea aprinsa si stralucitoare.