maree

Poemul tău are o forță elastică: se întinde între mit și gestul mărunt, fără să se rupă. Îmi place cum aduci Sisiful la nivelul melcilor – lent, dar invincibil – și cum construiești „poduri de maree” dintr-un vocabular viu, sărat, care-și trage muzica din jazz-ul valurilor. Secvența cu cochilia – strigătul, rețeaua de goluri, refuzul sirenelor – transformă iubirea în inginerie fină a absenței: nu decor, ci mecanică emoțională. Paradoxul „nimic nu se pierde din tine nimic nu rămâne” lucrează ca o mantră de flux și reflux: memorie care sapă și astupă, până când durerea se metamorfozează.

Finalul e minunat de uman: după înaltul conceptual, „papucul în apă” aterizează textul într-un instantaneu tandru-absurd, exact cât să lase zâmbetul pe buze și marea în urechi. Întregul poem respiră libertate de imagine, o logică a mareei care nu cere permisiuni, doar treceri. Pentru curajul imagistic și pulsația muzicală, ai steluța mea

devenit esențial pentru înțelegerea textului. "m-am descălțat de toate umbrele și umblu așa / cum mi-a fost dat" este o declarație de asumare a vulnerabilității. A-ți da jos "umbrele" înseamnă a renunța la aparențe, la umbre, la trecut și la iluzii. Este un moment de sinceritate absolută. Scăparea papucului în apă devine o metaforă a pierderii definitive, a unei renunțări conștiente la ceva ce aparținea celuilalt sau, pur și simplu, la un drum care nu mai este al tău.
Astfel, finalul etalează adevărata frumusețe a întregului poem. Ca o perlă, se lasă culeasă de cititor, care deschide cochilia poemului și este răsplătit cu adevărata comoară ascunsă printre substraturi.