Ottilia Ardeleanu

mai știi am fost acolo în adânc unde aerul pătrundea puternic făceam exerciții de respirație cu bucăți de tăcere sărate până când eliminam toate pietrele de pe inimă cristalele de pe

împart intimitatea camerei cu un păianjen el ţese nade eu iluzii ne luptăm pe aceeaşi singurătate

azi ești făr' de cusur și știi je t'aime toujours ce galeș mă privești aproape că nu ești din lumea asta fadă mereu pusă pe sfadă de te-ai gândi un pic să facem din nimic o sută de

viața cursiv și caligrafic la început cu atenție să nu rupi din greșeală apăsător cum așezi cuvintele ca într-un almanah îngrijit mai ștergi mai îndrepți uneori cerneala lasă urme de lacrimi

pandemia m-a surprins în inima ta virusul iubirii se preumbla voios prin mine vorbea cu glas prefăcut nici nu mai știu de ce plecasem grăbită cu primul gând la bagaje de mână doar ceva poezie

să ne legăm gândurile de perne să ne rostogolim trupurile unul spre altul să ne privim prin două stele căzătoare apoi să țintuim tavanul și de acolo două rachete singulare să depășim

tra la lerne kerne brendu-sa din smerne paracalaluia amindar tărmuia zbengaral fărțuia damin-ar păscuia frețin-ar mănruia aspercar din mente lentus-ar vailente abresar ciumpente en

leagănă-mă în hamac pui de vulpe pui de drac vara vine pe furiș nicio pace prin frunziș peștele nu stă pe baltă pițigoii laolaltă pun la cale un congres fără lupte fără stres niște flori

ca niște guri care cer dragoste de un roșu princiar în vasul de sticlă de forma unei amfore așezat lângă piciorul patului spre lumină sunt acea declarație mută de două săptămâni îmi țin

nu-l mai lăsa pe imbecil să se aprindă la fitil să se topească fără rost obiect de ceară de-ar fi fost când toujours ca o paiață înjurând vine din piață nici cu un fir de leuștean nu îl făcu

în fiecare culoare există o mare pietrele fac plajă în locul nostru gândurile navighează pesimist viața se cheamă de artist fără scenă singura emblemă e starea de emergență în oglindă se

Un firicel la început tâșnind din tâmplă direct pe iarbă. Acolo se face o băltoacă. Naște reptile. Colcăie, se zbenguie, împrăștie stropi care se supără și își fac drum. Înțelegerea devine

figurant vântul de joi se zbate din toate puterile temerile îmi sunt valuri înalte decrepite deșarte se izbesc de suflet un umblet de bocanc zdrobește un pet nisipul se risipește pesmet peste

vechi sau nu fericirea nu se caută în trandafiri nici în gust de bordo vechi ci în lutul cel mai moale unde să ai mângâiere după ce pleci * ploaia îmi îndoaie speranțele mă face să

îmi curge nasul și cânt ca o trompetă ce din senin se-aude chiar azi o siluetă de farmacie mi-apăru în cale cu rafturile nude parcă s-ar desființa chimia pilulele și stresul vai nouă celor care

şi pe bărbatul vraişte îl chiverniseşte cineva împădureşte prin el ecologic să-i susure sângele îi aduce caii la adăpat cearcăne de lumină răsfiră poieni de fluturi în neastâmpăr aprinsă

după ce a atins rochiile mele ciorapii obiectele direct pe piele după ce le-a aruncat cât colo m-a invadat ca pe o livadă cu fructe coapte a scuturat puternic fiecare pom și a cules până nu a

ce-ar fi să căutăm drumuri opuse de fiecare dată când nu suntem de acord cred în stabilitate fie că ne împroșcăm cu nemulțumiri cine plătește cine duce sacul de plastic al zilei petrecute

iubirea intră pe furiș cum pătrunde lumina acestui april în catedrală se înfășoară de câteva ori de piciorul mesei liturgice apoi de picioarele noastre coapsă lângă coapsă ne atinge pielea în

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de tramvai fără

dimineaţa intră pe balcon ca o femeie nedorită cu pleoape grele de plânsul copacilor o muzică de pocnitori albe sperie diavolii noaptea cu ei în sân se ţine de ziduri care fac ochi oare cine o