Ottilia Ardeleanu

anii sunt flori pe ram mai iei câte-un diazepam fluturi câte-o batistă de dor în zbor trec cele mai frumoase clipe timpule principe tu nu mai gândești ne zorești și dai bice la boi câți

Dacă soarele nu iese în vreo zi pe cer, îl pun eu de mână. Îi pun diacriticele să se înțeleagă de ce neam e. Îi pun și punctuație. Virgule, să nu-i lipsească vreo rază. Cratime cât ține linia

cum vin ele îmbrobodite adâncite în sine cu rochii lungi și busuioc în brațe și se închină la toți sfinții și pupă icoanele aprind lumânări și dau acatiste și pupă mâna preotului schimbă

pistilurile și staminele florilor tale sunt perechi îmbrățișate cerându-se rugându-se într-un sărut e atâta polen un suflu de vânt și perechile intră pe ring în ținută

ce unduitoare este iubirea în cercuri mici de apă dese și perfecte cu puii ei de pasăre rară strângându-se unii în ceilalți piuind încrezători printre ierburi care-și dau verdele pe luciu și

nu am cluburi biblioteci localuri doar un spațiu în inimă și câteva scaune tinerii au ocupat locurile și au scris au gândit au așteptat părerea mea este doar un suflu uman o respirație

"Oraşul avea o singură casă, casa avea o singură încăpere, încăperea avea un singur perete, peretele avea un singur ceas, ceasul avea o singură limbă." (Crusta-Gellu Naum) Îmi amintesc. O

am făcut și pentru tine ceva și pentru tine un mic gest cu palma cu degetele cu batista cu stiloul am creionat apropieri am donat sângele meu de poet am scris pentru tine fiecare idee

nu mai număr treptele până la iubire sunt multe și timpul meu prea scurt prefer o plimbare prin pădure gânduri care să se risipească în eter libertatea murgului pe care l-am crescut în

acesta este un parc altfel mai întunecat mai verde mai prins în sfori și trepte de lemn bucăți din copacii tăiați pe după ei mă ascundeam cândva de lume sforile jucau păpuși spuneau povești

să dăm timpul înapoi spune o bufniță rotindu-și ochii frunzele se apleacă spre vest iarba la fel și herghelia întoarce ropotul în țarc parcă și pământul se învârte invers nu nu gândiți

îmi intră ceața în oase la malul apei cenușile lumii se întrec în generozitate peste fața zilei se petrec melancolii nod cu nod ploile se cară din cer abundă singurătatea un pian hodorogit

nu mai simt de mult lipsa oamenilor în locul lor sunt pereţii cu poze uite acolo eram chiar veseli ca orbii care sunt fericiţi în întunericul lor şi-ar fi răvăşiţi să vadă cumva

nu știu cum cresc rănile una din alta zăpăcindu-mi sângele se deschid trufașe în piele o răscruce de drumuri pârâuri purpurii toate toate duc la tine

vrei nu vrei furișate pe alei frunze mii și durdulii dau târcoale pline poale de gutui șui-gălbui se răsfiră florile din clorofilă se scutură de petale țes covorul cel mai moale vin în hore

atipică viaţa doar n-o să facă infarct acum merg mai departe spre soare lucrează la drumuri şi poduri de maree melcii mai puternici decât sisif pe lujere ciupite de larve ca nişte idei fără

Și Eva a purtat la vremea ei fel și fel de frunze ca să fie în trend. De la frunzulița de arțar cu despicături, la cea de mesteacăn, dințată, și până la cea de palmier cu trenă. Și-a ales frunza

deschis ca un bărbat care te vrea goală ca pe o filă pe care va scrie de câte ori apetitul său sexual se transpune într-un orgasm poetic nu mă învelesc cu bumbacuri îmi place să simt pe pielea

literele par niște ape repezi șușotitul îmi provoacă imagini dintr-o lume simplă neinvadată curgerea le e vie peste pietrele timpului îmi cresc arbori la marginile colii ispitit un stol

prima dată la mare am fost într-a șasea cu școala iubeam valurile care mă luau peste picior tentată să le înfrunt deși nu știam să înot era ceva în tumultul acela înspumat și pestriț de atâtea

după cum mă gâdilă între coaste Dumnezeu cred că iar se prăpădește de râs lumea Îl caută pe facebook Îi trimite mailuri stickere emoji la grămadă Îl apelează pe Group El e Salvarea ar