Ottilia Ardeleanu

Un firicel la început tâșnind din tâmplă direct pe iarbă. Acolo se face o băltoacă. Naște reptile. Colcăie, se zbenguie, împrăștie stropi care se supără și își fac drum. Înțelegerea devine

figurant vântul de joi se zbate din toate puterile temerile îmi sunt valuri înalte decrepite deșarte se izbesc de suflet un umblet de bocanc zdrobește un pet nisipul se risipește pesmet peste

vechi sau nu fericirea nu se caută în trandafiri nici în gust de bordo vechi ci în lutul cel mai moale unde să ai mângâiere după ce pleci * ploaia îmi îndoaie speranțele mă face să

îmi curge nasul și cânt ca o trompetă ce din senin se-aude chiar azi o siluetă de farmacie mi-apăru în cale cu rafturile nude parcă s-ar desființa chimia pilulele și stresul vai nouă celor care

şi pe bărbatul vraişte îl chiverniseşte cineva împădureşte prin el ecologic să-i susure sângele îi aduce caii la adăpat cearcăne de lumină răsfiră poieni de fluturi în neastâmpăr aprinsă

după ce a atins rochiile mele ciorapii obiectele direct pe piele după ce le-a aruncat cât colo m-a invadat ca pe o livadă cu fructe coapte a scuturat puternic fiecare pom și a cules până nu a

ce-ar fi să căutăm drumuri opuse de fiecare dată când nu suntem de acord cred în stabilitate fie că ne împroșcăm cu nemulțumiri cine plătește cine duce sacul de plastic al zilei petrecute

iubirea intră pe furiș cum pătrunde lumina acestui april în catedrală se înfășoară de câteva ori de piciorul mesei liturgice apoi de picioarele noastre coapsă lângă coapsă ne atinge pielea în

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de tramvai fără

dimineaţa intră pe balcon ca o femeie nedorită cu pleoape grele de plânsul copacilor o muzică de pocnitori albe sperie diavolii noaptea cu ei în sân se ţine de ziduri care fac ochi oare cine o

anii sunt flori pe ram mai iei câte-un diazepam fluturi câte-o batistă de dor în zbor trec cele mai frumoase clipe timpule principe tu nu mai gândești ne zorești și dai bice la boi câți

Dacă soarele nu iese în vreo zi pe cer, îl pun eu de mână. Îi pun diacriticele să se înțeleagă de ce neam e. Îi pun și punctuație. Virgule, să nu-i lipsească vreo rază. Cratime cât ține linia

cum vin ele îmbrobodite adâncite în sine cu rochii lungi și busuioc în brațe și se închină la toți sfinții și pupă icoanele aprind lumânări și dau acatiste și pupă mâna preotului schimbă

pistilurile și staminele florilor tale sunt perechi îmbrățișate cerându-se rugându-se într-un sărut e atâta polen un suflu de vânt și perechile intră pe ring în ținută

ce unduitoare este iubirea în cercuri mici de apă dese și perfecte cu puii ei de pasăre rară strângându-se unii în ceilalți piuind încrezători printre ierburi care-și dau verdele pe luciu și

nu am cluburi biblioteci localuri doar un spațiu în inimă și câteva scaune tinerii au ocupat locurile și au scris au gândit au așteptat părerea mea este doar un suflu uman o respirație

"Oraşul avea o singură casă, casa avea o singură încăpere, încăperea avea un singur perete, peretele avea un singur ceas, ceasul avea o singură limbă." (Crusta-Gellu Naum) Îmi amintesc. O

am făcut și pentru tine ceva și pentru tine un mic gest cu palma cu degetele cu batista cu stiloul am creionat apropieri am donat sângele meu de poet am scris pentru tine fiecare idee

nu mai număr treptele până la iubire sunt multe și timpul meu prea scurt prefer o plimbare prin pădure gânduri care să se risipească în eter libertatea murgului pe care l-am crescut în

acesta este un parc altfel mai întunecat mai verde mai prins în sfori și trepte de lemn bucăți din copacii tăiați pe după ei mă ascundeam cândva de lume sforile jucau păpuși spuneau povești

să dăm timpul înapoi spune o bufniță rotindu-și ochii frunzele se apleacă spre vest iarba la fel și herghelia întoarce ropotul în țarc parcă și pământul se învârte invers nu nu gândiți

îmi intră ceața în oase la malul apei cenușile lumii se întrec în generozitate peste fața zilei se petrec melancolii nod cu nod ploile se cară din cer abundă singurătatea un pian hodorogit