de nobel

nici scoatere de ochi.
e-o trista constatare, în murmur
exprimată pentru sine...
versurile, săgeţi făcute din ram
de trandafir în vârf cu floare ofilită,
lângă un arc ce nu îşi mai întinde coarda...
în întregul lui, poemul
e ca acea privire de femeie,
c-un rest de zâmbet chinuit
ce te priveşte lung, lung, lung,
într-o tăcere otrăvită...

da, e un poem simţit... Ioan

Un poem care m-a atins, care transmite, care emoţionează. Poate şi pentru faptul că, în urmă cu 18 ani, abordam subiectul în volumul Donator universal, însă de o altă manieră. Dar nu despre mine este vorba, ci despre poemul de faţă, despre darul pe care îl face poeta, în urma unui sacrificiu de mare însemnătate, unei persoane foarte apropiate. Poemul are curgere pantareică, precum sângele, iar tehnica anaforică, acel pentru tine, repetat de 4 ori, întăreşte importanţa fiinţei dragi şi gestul în sine. Palma, degetele, stiloul, batista, înlocuiesc echipamentul medical şi steril din spital, atunci când se face o transfuzie. Dumnezeu este şi el prezent, autentificând actul spiritual al acestei transfuzii. Nobelul de la final ar vrea să certifice valoarea singurătăţii, locul de unde pleacă toate gesturile pline de iubire, locul athanorului poetic, locul alchimiei şi al regăsirii de sine. Eu, unul, ca o preferinţă personală, nu aş fi introdus nobelul în poem, pentru că el comercializează gestul, iar opera lui Marquez vorbeşte, oricum, de la sine. Aş fi încheiat intertextual aşa: chiar dacă eu nu m-am ales decât cu veacul ăsta de singurătate, despre care Garcia Marquez ar putea scrie încă un roman. Desigur, Ottilia are preferinţele ei, dar are şi tot timpul din lume pentru a reflecta la acest aspect.

cu strop de suflet în ele
ţi-am dăruit, după chipul şi asemănarea mea,
singurătatea
şi eternitatea...

Ioan, Liviu, Ionuț, Tego!
aportul dumneavoastră este unul de suflet și avizat.
vă mulțumesc!