Ottilia Ardeleanu

pe mine m-au votat norii liniștiți nu s-au temut de vreo idee de imaginații ori simplul fapt că am ieșit special ca să admir felul în care s-au așezat în rând pe un culoar strâmt care

Ecou (2023) Toți suntem copii cu copii cu copii o lume cu visuri cu visuri cu visuri venind din paradisuri din paradisuri fără hegemonii fără hegemonii Cum anatomic ne facem mari ne facem

câteva sulițe care flutură cuvinte s-au înfipt în gardul viu al zilei nu este vorba de partide ci doar de culoarea inimilor voi ce ați vota în vara asta marea este la fel de

jpegul mamii ei de viaţă am încercat să-i fac un zoom să ajung la cafeaua pe care o beam împreună dimineaţa la cuvintele care se amestecau buze îndulcite pe buzele cănilor la plimbările

* dragostea o broderie păstrată din bătrâni în lada de zestre fără de pată mirosul trăiniciei * macii de pe inimă se înmulțesc pe când vii pe când pleci ca să te-ntorci * primăvara

suntem generația de polietilenă tot ce înghițim e de plastic poezia e pusă în țiplă să nu cumva să intre prin porii celui care o ating fie numai cu ochii plăpânzi de cerneala unui cer destrămat

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de tramvai fără

E de-ajuns să se înceapă cu stângul. Cu critica neagră, că se adună ca la mort. Și, în loc să tacă, să păstreze un moment de reculegere, încep ca țațele, bârfa, în timp ce mănâncă fără suflare

rănile mele supurează poezie amurgul căinței ultimele picături de ceară din razele soarelui ieșit din mare ca un făt e trudă în adâncul cărnii mele niciodată nu am știut dacă am întreaga

de aseară îngerii coboară acrobatic pe sfori subțiri de ploaie îi aud căzând pe pervazul meu câte douăzeci și unu deodată lovesc ferestrele cu niște aripi fulguite adorm între perne gândul

m-am înțepat într-o așchie globulele au dat năvală un izvor de culoarea cireșelor a țâșnit aproape artezian m-am apropiat și am sorbit până mi-am înroșit dinții apoi am apăsat locul cu

Țonțoșina face ochii mari. Doi bulbi gata să înflorească aspecte nebănuite. Își face singură pistrui dând la o parte, repezit, lingura cu pastă din fructele cele mai alese. Nu vreau este felul ei de

depărtarea îmi pare un imens pod de lemn fiecare pune câte o șipcă și trece uneori ne temem să privim în jos toate neîmplinirile se clatină avem rău de ele trecem cu greu ne ținem de o sfoară

frate de miștocăreală suntem buni bagă tu din minte lemne și cărbuni de ar arde lumea ca pe jar încins scriitorul lumii azi ar fi aprins să ardă grătare de literatură scuipă frate scuipă

e seară și ca să-mi înving singurătatea o iau pe străzi citind în tăcerea copacilor străjuiți de felinare oamenii forfotesc un du-te - vino impecabil urmele rămân impregnate în asfalturi uneori

într-o relație amiabilă cu lucrurile din viață mi le doresc și ele aproape că-mi vin în sprijin contez mai mult pe tăcere pe rezonanța lor cu nevoile mele nu-mi chinui gândul nu-l terorizez îmi

ăl bătrân cum îi ziceam toți era mic și îndesat nu știu unde încăpea atâta suflet îl știau și alții de prin alte părți de om bun și gospodar făcător de case cum doar în legende mai aflai a

încă am în casă vâsc și-o ramură de brad îmi oxigenez singurătatea deschid ferestrele inspir chem turturele presar grâne de-a lungul pervazului ele vin șuierând aerul temătoare prietene cenușii dar

Pielea fusese bătută cu forţă. I s-au aplicat diverse tratamente până ce a căpătat culoarea şi moliciunea dorite. Vecinii nu ripostau. Erau obişnuiţi cu pocniturile şi cu mirosul înţepător. Ştiau şi

candidez la floare candidez la primăvară mă bazez pe voturile firelor de iarbă pe bătăile de aripi și mai ales pe cântecul păsărilor ce răsunet mai clar decât ciripiturile în albastrul unui cer

Face ochii rotunzi și încăpători pentru orice detaliu. I se mai zice șurubel sau omușorul în stare să desfacă un perete de țarc și să lase toate jucăriile să iasă îngrămădindu-se spre libertate.

liniște de mormânt citesc fiecare nume rece pe pietrele funerare pare un alt cimitir vesel fiecare poem un epitaf nu plângi nu te miri ba chiar e hilar faci poze din ochi niște strofe rămân

de atâta purtat s-au subțiat cuvintele ies rar și se așază pe despicătura unei fraze din două în două silabe e umbră mereu în dosul acestei fibre și același aer irespirabil versurile nu mai