viața dintr-o cochilie

prima dată la mare am fost într-a șasea cu școala
iubeam valurile care mă luau peste picior tentată să le înfrunt deși nu știam să înot
era ceva în tumultul acela înspumat și pestriț de atâtea prezențe încât
prins de pe țărm tabloul era o forfotă continuă risipă de culori asemeni unui bulgăre de grauri desenând cerul în tentele unei veri uscățive
petreceam nopțile pe câmp dormind pe baloți de paie în muzica de jazz a greierilor
povesteam până când gurile făceau pace și păziți de stele treceam în liniștea somnului ca niște impostori la granițe
cât să fi trecut de atunci nu am idee amintirile se întorc albastre izbind retina și inima deodată
ca și cum ne-am fi certat pentru nimic ne-am despărțit cu timpul între noi berbec de lemn care închisese porțile imense și plecase prin viața fiecăruia

m-am regăsit pe la vreo douăzeci și trei când urmam un destin incert la fel de zbuciumat ca într-o zi de iarnă când furtunile se dezlănțuie și-ți taie liniștea cu ața în cele patru zări
marea fusese într-atât de primitoare cu pâinea ei în fiecare dimineață scoasă din cuptor și sarea ei fără de care nu aș fi simțit gustul unei iubiri pentru care m-am hotărât să rămân
și iată-mă și azi alături de sora visărilor mele și a uimirii că putem negocia fiecare val al vieții să atingem capătul fericirii
așa de nostalgică în ținută de plajă cu câteva păsări rotind timona văzduhului
scriu o epistolă în versuri vizualizând statuia lui ovidiu cel care cândva metamorfoza exilul în poezie

de cum privești prin sticlă
orașul face tiv fustelor mării
descalț sandaua timpului
nisipul îmi calcă pe urme

în tonuri brizante
emițătoare de emoții
întreaga mare
într-o cochilie

o pun la ureche
vuietul mă mână spre tine
în zbor de coccinella

fac o inimă de nisip
vântul se dezlănțuie
o spulberă
un pescăruș îi ia locul

zăresc un vapor
la încrucișarea cerului cu pământul
marea este cea mai frumoasă
când vine vorba despre tine

te încadrez la iubire
clipa în care uiți că exiști


îmi continui plimbarea prin viață pe acest nisip cu miros de scoici aduse de hulă
cu fiecare pas rămășiță din trecerea mea
nu mi-aș închipui lumea fără Marea Neagră fără suspinele ei de neîngăduință când i se trimit bombe pe post de mulțumire
azi viața este o zvâcnire a intereselor orgoliilor împărțirii teritoriilor ca și când am uitat că ni s-a dat totul degeaba
totul pentru fericire nicidecum pentru vrajba cuvântului pământului
din dragoste marea mărilor noastre ne va înghiți cumva cu foamea păsărilor care îmi vin la geam în fiecare zi
iar eu mă las pe mine pentru ele deși simt că o altă înfometare mi le va lua definitiv
și mă înhață furtunile vremilor acestea zbuciumate și mă aruncă în groapa nemuririi fără niciun reproș
sunt carnea zidită pe osul unei poezii scăldată în apele tulburi ale mării mele interioare neagră pe dinăuntru ca pe acest dinafară azi