Ottilia Ardeleanu

suntem generația de polietilenă tot ce înghițim e de plastic poezia e pusă în țiplă să nu cumva să intre prin porii celui care o ating fie numai cu ochii plăpânzi de cerneala unui cer destrămat

plouă de zile bune plouă ca în macondo plouă și nu dau de Dumnezeu mi-am pus o pelerină și am ieșit nimeni pe drum totuși în pustiu Îl simțeam m-a tras de mână când să trec linia de tramvai fără

E de-ajuns să se înceapă cu stângul. Cu critica neagră, că se adună ca la mort. Și, în loc să tacă, să păstreze un moment de reculegere, încep ca țațele, bârfa, în timp ce mănâncă fără suflare

rănile mele supurează poezie amurgul căinței ultimele picături de ceară din razele soarelui ieșit din mare ca un făt e trudă în adâncul cărnii mele niciodată nu am știut dacă am întreaga

de aseară îngerii coboară acrobatic pe sfori subțiri de ploaie îi aud căzând pe pervazul meu câte douăzeci și unu deodată lovesc ferestrele cu niște aripi fulguite adorm între perne gândul

m-am înțepat într-o așchie globulele au dat năvală un izvor de culoarea cireșelor a țâșnit aproape artezian m-am apropiat și am sorbit până mi-am înroșit dinții apoi am apăsat locul cu

Țonțoșina face ochii mari. Doi bulbi gata să înflorească aspecte nebănuite. Își face singură pistrui dând la o parte, repezit, lingura cu pastă din fructele cele mai alese. Nu vreau este felul ei de

depărtarea îmi pare un imens pod de lemn fiecare pune câte o șipcă și trece uneori ne temem să privim în jos toate neîmplinirile se clatină avem rău de ele trecem cu greu ne ținem de o sfoară

frate de miștocăreală suntem buni bagă tu din minte lemne și cărbuni de ar arde lumea ca pe jar încins scriitorul lumii azi ar fi aprins să ardă grătare de literatură scuipă frate scuipă

e seară și ca să-mi înving singurătatea o iau pe străzi citind în tăcerea copacilor străjuiți de felinare oamenii forfotesc un du-te - vino impecabil urmele rămân impregnate în asfalturi uneori

într-o relație amiabilă cu lucrurile din viață mi le doresc și ele aproape că-mi vin în sprijin contez mai mult pe tăcere pe rezonanța lor cu nevoile mele nu-mi chinui gândul nu-l terorizez îmi

ăl bătrân cum îi ziceam toți era mic și îndesat nu știu unde încăpea atâta suflet îl știau și alții de prin alte părți de om bun și gospodar făcător de case cum doar în legende mai aflai a

încă am în casă vâsc și-o ramură de brad îmi oxigenez singurătatea deschid ferestrele inspir chem turturele presar grâne de-a lungul pervazului ele vin șuierând aerul temătoare prietene cenușii dar

Pielea fusese bătută cu forţă. I s-au aplicat diverse tratamente până ce a căpătat culoarea şi moliciunea dorite. Vecinii nu ripostau. Erau obişnuiţi cu pocniturile şi cu mirosul înţepător. Ştiau şi

candidez la floare candidez la primăvară mă bazez pe voturile firelor de iarbă pe bătăile de aripi și mai ales pe cântecul păsărilor ce răsunet mai clar decât ciripiturile în albastrul unui cer

Face ochii rotunzi și încăpători pentru orice detaliu. I se mai zice șurubel sau omușorul în stare să desfacă un perete de țarc și să lase toate jucăriile să iasă îngrămădindu-se spre libertate.

liniște de mormânt citesc fiecare nume rece pe pietrele funerare pare un alt cimitir vesel fiecare poem un epitaf nu plângi nu te miri ba chiar e hilar faci poze din ochi niște strofe rămân

de atâta purtat s-au subțiat cuvintele ies rar și se așază pe despicătura unei fraze din două în două silabe e umbră mereu în dosul acestei fibre și același aer irespirabil versurile nu mai

îmi țin respirația mă aplec asupra ta și expir iubire nimic nu mă poate opri de la incursiunea în trupul tău ce ape ce faună ce continente nimic nu se compară cu tărâmul dorit fac notațiile

uneori viața e malachit ori cinabru sau pur și simplu un amestec potrivit ori nu timpul îmi creează imagini lumina cade într-un fel pe fața lucrurilor descopăr cerul fiecăruia norii pot fi

de ce n-aș recunoaște mersul pe sârmă instabilitatea aceea înspăimântătoare când toți te privesc li se strânge inima și nu pot decât să exclame să aclame în timp ce tu ești între a fi și a nu

m-a durut sufletul dar trecerea de o parte era necesară așa cum o potecă desparte pădurea de oameni am cules mure și am trăit poteca s-a confundat cu viața am suit am gâfâit probabil

A bătut ușor. L-am poftit înlăntru. Eram în pantalonii de training violet și un maiou decoltat, din care sânii se răsfrângeau pe jumătate, rotund și obraznic, formând un șanț apetisant în care ar

țineam la capul patului o antologie a Ilenei abia m-am despărțit de ea citeam de câte ori mi se făcea dor de viață de iubire contrar invoca moartea aproape în tot locul cadența poeziei sale are