Meșterel

Face ochii rotunzi și încăpători pentru orice detaliu. I se mai zice șurubel sau omușorul în stare să desfacă un perete de țarc și să lase toate jucăriile să iasă îngrămădindu-se spre libertate. Fiindcă, trebuie subliniat, toate aceste obiecte strident colorate au viață în ele și s-ar descurca singure pe mâna altor piceni. Ați auzit vreodată limbajul fluturilor? La fel de expresionist este și cel al jucăriilor când sunt așezate fiecare la locul ei. El le verifică, mai întâi, pe toate. Mașinuțele dacă au roțile bine prinse, dacă le lipsește vreo portieră, vreun far, vreo siglă. Dacă mai au baterii ori pur și simplu nu le mai funcționează sirenele, claxoanele, frânele… Pe altele le lustruiește din plin cu crema de mâini a mamei pe care o gustă înainte, nu cumva să fie oxidantă. Câteodată și cu crema de pantofi, depinde în bună parte de inspirație. Le adună, le răsfiră, le răstoarnă, le măsoară, le aliniază, le umple, le golește, le sucește, le strâmbă, le dă de-a dura… Se uită la ele ba culcat pe un braț, ba cu capul în jos, ba în lumina becului economic. Uneori, cu șuruburi își scrie memoriile direct pe pereții casei ori pe lemn. Desenează luna-nuna, peștisorul de aur ori mașina care face copiii fericiți. Cel mai frumos este totuși iarna, când cu îndemânare desface robinetul de la calorifer, din curiozitate, desigur, iar marea dă buzna cu spume pline de algele vieții.