Ottilia Ardeleanu

unii vorbesc despre moarte în cuvinte frumoase ca și cum ar ademeni-o și ar ruga-o să facă ritualuri să danseze polca mai întâi ori vreo sârbă care să o epuizeze ar supune-o la bilanțuri și

azi tristețea a nins tacit peste obrazul meu s-a așternut lin de departe un dor a suflat ca într-o oglindă nu-i vedeam chipul ningea mărunt sufletul meu o casă de țară în care ai făcut

atâtea drumuri mi-au împărțit inima în coordonate carteziene amplitudinea visului meu a trecut dificil de empatia vârfurilor emoției doar tu ai știut să calculezi funcția

puternic mai șuieră-n mine vântul obraznic îmi bate cu degetu-n piept furtuna de mare dă jurământul marinărește și chiar necircumspect zgomotul vine de inimi se sparge moșmonul de frică

miroase a ziduri de zăpadă ridicate cu mâinile până la îngheț lumina din lămpi se împrăștie derutată umbrele mele sunt singure încerc să le vorbesc ele își schimbă forma de emoție copacii par

am un cod genetic foarte colorat când e vorba de tine fiecare nuanță e pregătită pentru o literă toate la un loc formează această metaforă pe care n-o rostesc privesc tabloul în plenitudinea

ea este o terra în miniatură continent lângă continent oceanic plângându-se pe sine rostogolindu-se murind în sine însăși terră cu terră miliardele de lacrimi din populația de iarbă mă scutur

pentru neaşteptatul care ar fi putut fi şi nu te-ai străduit să fie pentru minutele în care îţi rupeam din sufletul meu fiindcă tu nu aveai şi mă durea pentru toate acele zise pe care le lăsam să

chipeşa asta din fotografie e mama tocmai ea se şterge pe şorţ de gustul pâinii ascultăm focul din vatră umbrele noastre se năpustesc pe ziduri ieşite din poveşti capete de zmei au închis toate

m-am gândit ba la unul ba la altul care mă vorbesc de rău sau bine se cheamă asta când cineva se leagă de tine nu mai știu nu mă opresc sughițul pare un zmeu paraleu venit din senin să-mi

ce mai faci mor în fiecare zi câte puțin a intrat singurătatea în oase își sapă cavou aiurea asta trăiește cât istoria istorie suntem noi iubirea s-a gârbovit stă pe bancă la soarele

toamnele la țară aveau bunici facem din struguri o licoare nu așa dulce gust de singurătate spălăm butoaie ardei iuți pe la șoproane moara din vale face făină spirite vechi trec ce

când nu e vorba despre tine de stoarcerea cuvintelor sub teascul toamnei versatile până când pelin iese din acestea când ți se întoarce lumea pe dos haină ruptă în coate cu buzunarele

ce duce amfora în trupul ei decât bogăție o femeie dăruiește din preaplinul existenței câte drumuri n-o fi urmat și câte nu s-au negociat peste capul ei acoperit de marama prejudecăților poartă

doar păsările mi-au mai rămas din tabloul acesta faleza s-a cufundat în apus iar apusul în mare rama prinde rugina unui remorcher întâmplat să conducă soarele pe ultimul drum al

trag toamna ca pe un ciorap fin pe dreptul pe stângul peste partea dragă ție o rutină de-acum fiecare picior în aer altfel de trăire e drept senzația de aproape n-o mai simt de

spre tine drumul este înghițit de munți sufletul mi se face floare de colț covârșitor albastru așezat ca o căciulă de lână brațul tău îmi atinge brațul șoc suficient ca să mă îmbujorez doar

nu doar de la bukowski afli despre existența admisibilă alături de un motan mai degrabă despre lucruri mici mici acelea care se unesc totdeauna să dea oarece valoare fiecărei zile despre cum

se dau ceasurile înapoi avem mai multă vreme de îmbrățișări de cuvinte nespuse când mi-e dor fac urât șterg praful dintre noi și aspir câte conotații se bagă în seamă parcă mai ieri

matinalele mele gânduri cu fir de borangic albastru câmp de toamnă răsucită pe spic zăriră-n fereastră dintr-un nimic un colos de nor înfiorător octombrie se-apropie ce inamic cu vântul

Cândva, lumea făcea casă împreună. Din pământ, din iarbă verde. Mă duc azi la poștă să trimit pe tibia-n jos unui prieten care m-a ajutat la coperta cărții. -Bună ziua. Aș dori să trimit un plic