Ottilia Ardeleanu

o mână de femeie fonfănită locuiește oriunde este un market ei îi place aglomerația îi place black friday adoră reducerile singurul ei combustibil este speranța acum la preț redus îi place să

să simt degetele tale printre degetele mele ce scriere caligrafică în fiecare câte metafore înfloresc inepuizabile și nemuritoare arătări simbolice fluidizarea până în tălpi a

merg la sală întind de mușchi transpir toate lucrurile nefăcute cu duș rece o parte din greutatea zilei se pierde la bazin gândurile rele se spală momentele jacuzzi se desfoliază sunt mai

Dacă ar fi să dau bani la câți cerșetori îmi ies în drumul spre casă, aș deveni eu însămi una dintre aceștia. Ai zice că e un nesfârșit presărat cu florile răului, cu tânguieli, cu handicapuri, cu

ninge cu funinginea coșurilor de cenuși ne amestecăm viețile câtă lentoare în tristețea cea de toate zilele îngerii își leapădă penajul parcă ar fi păcătuit în locul nostru umplu două perne

când Pruncul face fericită o mamă rotunjimea aceea bate din pinteni să iasă în lume oh El știe și coboară ca de pe o planetă mistică cu un scâncet bucură mii de fețe copilărești tobele

ninge angelic psihedelic en croix s-așază mandalic pe inima mea astupă lumea vandalic ninge speranțe albe pe crânguri defige metafore-nfloresc pe la streșini de foi e-atât de curat în

cum trece viața pe lângă noi din doi în doi și-un car cu boi cum se smulge iarba din tălpile noastre cum cuvintele se fac tot mai albastre mă reazem de umărul tău drept circumspect un zâmbet

uitarea e un atac de cord te ia prin surprindere nu mai știi de tine câteva milisecunde ești absent revii în tine însuți mirat că mai exiști e doar o întâmplare pulsul iese din zbatere exact

am dat-o de gard am fost refuzată la prietenie în afară de asta sunt o mie și una de seri magice într-una mai întâi s-au adunat stelele la sfat ei nu vă gândiți la vechea denumire au hotărât

unii vorbesc despre moarte în cuvinte frumoase ca și cum ar ademeni-o și ar ruga-o să facă ritualuri să danseze polca mai întâi ori vreo sârbă care să o epuizeze ar supune-o la bilanțuri și

azi tristețea a nins tacit peste obrazul meu s-a așternut lin de departe un dor a suflat ca într-o oglindă nu-i vedeam chipul ningea mărunt sufletul meu o casă de țară în care ai făcut

atâtea drumuri mi-au împărțit inima în coordonate carteziene amplitudinea visului meu a trecut dificil de empatia vârfurilor emoției doar tu ai știut să calculezi funcția

puternic mai șuieră-n mine vântul obraznic îmi bate cu degetu-n piept furtuna de mare dă jurământul marinărește și chiar necircumspect zgomotul vine de inimi se sparge moșmonul de frică

miroase a ziduri de zăpadă ridicate cu mâinile până la îngheț lumina din lămpi se împrăștie derutată umbrele mele sunt singure încerc să le vorbesc ele își schimbă forma de emoție copacii par

am un cod genetic foarte colorat când e vorba de tine fiecare nuanță e pregătită pentru o literă toate la un loc formează această metaforă pe care n-o rostesc privesc tabloul în plenitudinea

ea este o terra în miniatură continent lângă continent oceanic plângându-se pe sine rostogolindu-se murind în sine însăși terră cu terră miliardele de lacrimi din populația de iarbă mă scutur

pentru neaşteptatul care ar fi putut fi şi nu te-ai străduit să fie pentru minutele în care îţi rupeam din sufletul meu fiindcă tu nu aveai şi mă durea pentru toate acele zise pe care le lăsam să

chipeşa asta din fotografie e mama tocmai ea se şterge pe şorţ de gustul pâinii ascultăm focul din vatră umbrele noastre se năpustesc pe ziduri ieşite din poveşti capete de zmei au închis toate

m-am gândit ba la unul ba la altul care mă vorbesc de rău sau bine se cheamă asta când cineva se leagă de tine nu mai știu nu mă opresc sughițul pare un zmeu paraleu venit din senin să-mi

ce mai faci mor în fiecare zi câte puțin a intrat singurătatea în oase își sapă cavou aiurea asta trăiește cât istoria istorie suntem noi iubirea s-a gârbovit stă pe bancă la soarele